2 septembrie 1666. Inima capitalei Angliei a fost devastată de un incendiu puternic. Dezastrul a fost atât de mare încât avea să rămână în istorie drept Marele Foc. Cum a început totul? Cu un accident într-o brutărie din Pudding Lane sau, așa cum s-a crezut timp de 150 de ani, cu un complot al catolicilor?
Incendiile nu erau ceva ieșit din comun la Londra; erau chiar inevitabile, dat fiind numărul mare de construcții din lemn, specific epocii. Mulți se așteptau ca, într-o bună zi, orașul să fie distrus de foc. Chiar în 1665, regele Charles îl avertizase pe primarul orașului că străzile înguste și casele de lemn reprezintă un pericol imens. Riscul era cu atât mai mare cu cât călduroasa și secetoasa vară a anului 1666 lăsase în urma sa un oraș uscat, lipsit de rezerve de apă.
Însă cea mai mare frică a londonezilor nu era focul, ci ciuma, care omorâse peste 60.000 de oameni în anii precedenți. Deși regele se întorsese la Whitehall în februarie 1666 după ce se refugiase din oraș o perioadă din cauza epidemiei de ciumă, pericolul era încă mare, mai ales din cauza vântului care bătea puternic dinspre est și putea răspândi rapid boala.
Astfel, în septembrie 1666 mai era nevoie doar de o mică scânteie pentru ca inevitabilul dezastru să se producă. Totul a pornit din casa lui Thomas Farynor, brutar al regelui, din strada Pudding Lane în apropiere de Podul Londrei. Era 2 dimineața într-o zi de duminică. Ajutorul brutarului a simțit miros de fum și i-a trezit pe locatari; familia a scăpat din casa care luase foc, dar servitoarea nu a mai reușit să scape. Avea să devină prima din cele patru victime confirmate ale incendiului.
Patru zile de coșmar
Incendiul s-a propagat foarte rapid din cauza străzilor înguste ce separau clădirile din lemn. În decurs de o oră, vestea focului a ajuns la primarul Thomas Bloodworth, care n-a fost impresionat de noutăți. Însă până în zorii zilei, luase foc până și Podul Londrei. Doar o treime din pod a ars, căci un spațiu deschis de pe pod, care separa două grupuri de clădiri, a oprit răspândirea focului, limitând astfel incendiul pe malul nordic al Tamisei.
Cele mai multe informații cu privire la incendiu ne-au rămas din jurnalul lui Samuel Pepys. Văzând cum se răspândește focul și primarul nu ia măsuri, el a mers la Whitehall unde a vorbit cu Regele și fratele său, ducele de York. Charles II i-a ordonat imediat lui Bloodworth să facă ceva, să distrugă oricâte case ar fi nevoie pentru a limita focul. Din nefericire, aceste prime tentative de a crea spații goale pentru a opri înaintarea incendiului au eșuat din cauza forței cu care bătea vântul.
Până luni dimineață, incendiul s-a răspândit spre nord și vest, iar orașul fusese cuprins de panică. Până la amiază, fumul se putea observa de la 80 kilometri distanță, din Oxford, iar locuitorii capitalei au început să se refugieze în spațiile deschise de la marginea orașului. De aceea, până seara, străzile s-au blocat din cauza căruțelor ce-i transportau pe aceia care voiau să fugă, iar focul se îndrepta spre Catedrala Sf. Paul, care nu a scăpat de distrugere.
Continuarea pe historia.ro
