„Rădăcinile conflictului sunt şi vor rămâne diamantele, diamantele şi diamantele” - Ibrahim Kamara
Sierra Leone este ca o mică pasăre Phoenix ce încearcă din răsputeri să se ridice din propria cenuşă în care a fost lăsată de războiul civil. Vreme de zece ani, ţara a fost măcinată de tribulaţii politice, sociale şi economice. A fost un război lung şi sângeros care s-a încheiat abia în ianuarie 2002, după o intervenţie militară a britanicilor, când insurgenţii rebeli au pierdut pariul.
Charles Taylor, preşedintele Liberiei, a fost judecat şi găsit vinovat pentru „complicitate la săvârşirea crimelor de război din timpul războiului civil din Sierra Leone”, aşa cum arată o decizie a Tribunalului Special pentru Sierra Leone, organizat cu sprijinul ONU, din 26 aprilie 2012. După aflarea verdictului, una dintre victime, ale cărei braţe fuseseră amputate în timpul războiului, a declarat, indignată: „Taylor merită 100 de ani de închisoare pentru rolul pe care l-a avut în săvârşirea atrocităţilor.” (BBC, 26 aprilie 2012). Oameni invalizi, îndureraţi, mânioşi, săraci, deprimaţi, descurajaţi, asta a lăsat războiul în urmă. Un conflict domestic ce şi-a extins, de fapt, tentaculele dincolo de graniţele ţării. O implicare externă divizată, maniheist, între buni şi răi.
Diamantele, mărul discordiei?
Literatura economică arată că războaiele civile sunt motivate, cel mai probabil, mai mult de obiective mercantile, oportunităţile unor profituri economice (de lăcomie, cu alte cuvinte), decât de nemulţumirea socială (adică de doleanţele poporului). Desigur, nu sunt de trecut cu vederea nici contextul politic şi cel istoric al ţării, aşa cum războaiele civile nu sunt produsele numai ale unor politici defectuoase, criminalităţii crescânde sau dezastrelor de mediu.
Puterea lăcomiei este, însă, un factor important. Se zice că banul e ochiul dracului. Iar Sierra Leone are o rezervă impresionantă de diamante, ce se pot transforma în sume extraordinare de bani. Competiţia pentru controlul regiunilor de extracţie a diamantelor, „blestemul resurselor naturale”, a fost considerată una dintre principalele cauze ale conflictului. Câţiva cercetători, printre care Lujala, Gleditsch şi Gilmore, susţin că diamantele secundare uşor exploatabile pot fi corelate cu izbucnirea războiului, în timp ce mineritul diamantelor primare necesită sisteme de stat mai stabile şi mai puternice. Cu toate acestea, este bine de menţionat că industria mineritului din Sierra Leone se baza atât pe diamante primare, cât şi secundare, iar războiul nu s-a bazat nici pe rivalitate etnică.
Chiar dacă nu se ştie cu siguranţă în ce măsură diamantele au fost de vină pentru izbucnirea războiului civil, este clar că acestea au avut un rol esenţial, oferind Frontului Revoluţionar Unit (RUF) sursa de venit pentru a susţine războiul. Mineritul ilegal de diamante era, totuşi, susţinut de ambele părţi – atât de RUF, cât şi oficialităţi. Se presupune că RUF a avut un profit de 200 de milioane de dolari, între 1991 şi 1999, din comerţul cu diamante. Aceste diamante erau date lui Charles Taylor, în schimbul armelor şi muniţiei.
Dar diamantele nu au fost numai mijlocul de finanţare a războiului. Au jucat un rol şi în polarizarea socială, înainte ca războiul să înceapă. Beneficiile ce veneau din extracţia diamantelor au crescut odată ce dreptul de proprietate asupra minelor de diamante şi licenţele de exploatare au fost date, în special, familiilor conducătoare şi adepţilor regimului. Astfel că creşterea inegalităţii sociale a dus la creşterea nemulţumirilor în rândul celor care erau lăsaţi în afara privilegiilor. Mai mult, guvernul din Sierra Leone nu a fost capabil să colecteze riguros taxele din sectorul diamantelor, iar preţul mic de cumpărare promovat de Biroul pentru Diamante al Guvernului (GDO) nu a făcut decât să încurajeze traficul ilegal.
O istorie a „doleanţelor”
În perioada colonială, Sierra Leone era o societate formată din două clase, cu o birocraţie slabă, toate fiind stabilite de conducerea colonială britanică. În perioada post-colonială, proasta administrare a statului, mai ales în timpul lui Siaka Stevens (1967-1984), a adus statul, şi aşa slăbit, în pragul colapsului. Asta a dus la marginalizarea populaţiei tinere, atât de la oraş, cât şi de la sat, fiindu-le îngrădit accesul la o educaţie adecvată şi la ocuparea forţei de muncă.
Iar neliniştile sociale nu au făcut decât să alimenteze sentimentele de nemulţumire faţă de domeniul politic şi economic, faţă de guvern şi de clasele conducătoare. Moartea primului premier al statului, Sir Milton Margai, în 1964, politica statului a început să fie cracaterizată, din ce în ce mai mult, de corupţie, administrare viciată şi violenţă electorală. Toate acestea au creat o societate civilă slabă, prăbuşirea sistemului de educaţie şi, nu în cele din urmă, a dat naştere la o întreagă generaţie tânără de nemulţumiţi. Ei, tinerii, aveau să fie membrii majoritari în RUF. Albert Margai nu a văzut statul ca un protector al populaţiei, aşa cum a făcut fratele său, ci ca pe un instrument pentru a-şi spori câştigurile personale, folosind până şi forţa militară pentru a suprima alegerile pluripartidice ce îi ameninţau mandatul.
Promisiunea: „Fără sclavi, fără stăpâni, putere şi bogăţie poporului”
Frontul Revoluţionar Unit era alcătuit dintr-un grup de oameni care considerau că poporul poate primi puterea şi bogăţia pe care le merită numai prin înlăturarea guvernului din Sierra Leone. RUF a fost fondat de Fonday Sankoh, alături de Abu Kanu şi Rashid Mansaray, dar a primit sprijin substanţial şi din partea dictatorului liberian Charles Taylor. Iniţial, gruparea avea ca scop trimiterea de oameni din Frontul Naţional Patriotic din Liberia dincolo de graniţă pentru a repeta succesul lui Taylor de a răsturna guvernul liberian.
Continuarea pe historia.ro
