Cifrele BRAT pe al treilea trimestru al lui 2010 marcheaza o premiera pentru unul dintre titlurile majore din istoria presei din Romania. Autor al unei revolutii veritabile in jurnalismul de dupa 1989, Evenimentul Zilei vinde astazi 20.000 de exemplare pe zi, ceea ce-l plaseaza sub cotidianul local Unirea, din Alba Iulia, ziar care are un total difuzat de 22.000 de exemplare (e adevarat ca 4.000 dintre ele sint promotionale). In aceeasi zona de aproape 17.000 – 18.000 de exemplare sint plasate si Gazeta de Sud (Oltenia) si Jurnalul aradean (Arad). De asemenea, Ziarul  Lumina, al Patriarhiei Romane, are si el 22.000 de exemplare vindute pe zi, dar toate in regim de abonamente.

Clasamentul ziarelor centrale (vinzare totala medie pe zi in iul-sept 2010) este urmatorul:
Click                193.000
Libertatea     126.000
Adevarul         91.000
Cancan              55.000
Jurnalul Nat.  46.000
Gazeta Sport.  44.000
Romania Lib.   40.000
ProSport           39.000
Ev Zilei               20.000
Ziarul Fin.         13.000 
Gandul                12.000
Financiarul         4.500

Interesant e si cit vind ziarele la chioscuri (scotind din calcul abonamentele)
Click                163.000
Libertatea     112.000
Adevarul         77.000
Cancan              53.000
Gazeta Sport.  39.000
Jurnalul Nat.  31.000
ProSport           30.000
Ev Zilei               13.000
Romania Lib.   6.000
Gandul                5.000
Ziarul Fin.         1.000 
Financiarul       1.000

Textul lui Liviu Mihaiu de pe Vox Publica mi-a atras atentia, asa ca am mers mai departe pe blogul sau proaspat lansat ca sa vad urmarea si astept dezvaluirile promise cititorilor. Chestiunea cu ofiterii acoperiti din redactii e extrem de serioasa si de enervanta, asa incit expunerea lor reprezinta un major interes public. Ma regasesc in ultima vreme intrind compulsiv pe citeva bloguri. Il adaug si pe al lui Liviu Mihaiu pe lista nevrozei de a afla, de a se schimba, de a spera.

Cînd, la 1-1, Kyrgiakos a trimis cu capul spre poarta goală şi mingea a ras chiciura de pe bară, ne-am dat seama cu toţii că Steaua are contract cu şansa. Şansă care vrea ca aceaste calificări să se joace pînă la final, pînă în ultima etapă, pînă cînd beculeţele de pe bulevardele oraşelor vor vesti Crăciunul. Abia atunci ne vom lămuri dacă mergem în primăvară.

Desigur, nimic nu s-ar întîmplat fără gestul gentil al lui Pepe Reina. Portarul de la Liverpool şi de la Harrods s-a repezit spre minge ca-n “Goana după cadou” şi sfera a mers atît de încet încît s-a plictisit şi a lăsat-o să-i alunece printre picioare. Nimic de înţeles. Un gol atît de urît şi de frumos”, vorba comentatorilor.

Un gol de care Steaua avea nevoie ca să meargă la Napoli de la egal la egal. Apoi a venit bara lui Kyrgiakos şi neputinţa lui Liverpool de a-şi încălzi finalul. Sigur că englezii sînt ca şi calificaţi, dar de multă vreme “cormoranii” n-au părut o echipă atît de anapoda. Asta însă ne interesează mai puţin. Cadoul se va juca în preajma Sărbătorilor într-unul dintre cele mai fierbinţi oraşe ale fotbalului european: la Napoli.

FAPTA NR 1. Transmisie de 1 Decembrie la Realitatea TV. Se anunţă o legătură la Alba Iulia. Prezentatoarea din Bucureşti recită ştirea. “Reprezentanţii PD-L au fost huiduiţi de mulţime, în timp ce Victor Ponta şi delegaţia PSD au fost aplaudaţi. Chiar aşa a fost?”, o întreabă colega din studio pe corespondenta locală.

Pe ecran, apar imagini live şi figura reporterei din Alba. Jurnalista din teren răspunde “Da” şi, apoi, repetă grăbită informaţia formulată la Bucureşti: PD-L huiduit, Ponta aplaudat.

Apoi, reportera de la faţa locului îşi creşte tonusul vocii şi continuă: “Dar, dincolo de acestea, aici la Alba Iulia…”. Vorbeşte, de data asta cu un timbru sigur şi familiar, despre defilare, despre oameni, adică despre ceea ce-şi pregătise în corespondenţă.

Pentru un insider în jurnalism, episodul este clar. Cu mare probabilitate, selecţia subiectelor şi, aproape sigur, ierarhizarea lor, nu au fost rodul discernămîntului reporterului de pe teren, ci al redacţiei centrale. Ceea ce nu reprezintă, în principiu, o eroare, ci deseori o practică normală.

Întrebarea e următoarea: de ce contrapunerea “huiduieli PD-L – aplauze PSD” a primit prioritate şi, mai ales, de ce nu s-a difuzat întreaga ştire?

FAPTA NR 2. Mediafax oferise la 11:42, pe flux, informaţia completă. “Reprezentanţii PD-L huiduiţi de mulţime, Victor Ponta aplaudat zgomotos de membrii şi simpatizanţii PSD“. Agenţia a scris că s-au văzut la faţa locului steaguri şi bannere ale organizaţiilor PSD din Olt şi Caracal.

Realitatea TV a furnizat corect doar partea cu huduielile la adresa PD-L, care proveniseră din mulţime, dar a ocultat informaţia că aplauzele PSD au venit dinspre simpatizanţi declaraţi. Dacă vedeai doar ştirea de la RTV aflai că mulţimea a huduit PD-L şi l-a aplaudat pe Ponta.

Da, e un detaliu, o nuanţă, un subiect infim. Dar ceea ce urmează nu e.

FAPTA NR 3. Luni, 29 noiembrie, cu două zile înainte de difuzarea ştirii de la Alba Iulia, noul investitor/manager al Realitatea TV, denumirea exactă poate fi studiu de caz pentru economişti, noul şef – mai clar, aşadar Sebastian Ghiţă oferă un interviu Evenimentului Zilei.

El prezice evacuarea istorică a “emanaţiilor Revoluţiei”, de la politicieni, la ONG-işti i realizatori TV, şi instalarea la putere “a generaţiei mele, cea cu 3 în faţă”. Ghiţă, 31 de ani, un campion al afacerilor cu statul, admite că “oamenii de afaceri nu au simpatii, au interese”, dar promite că Realitatea TV va fi echidistantă.

Formula echidistanţei are ceva original în definiţia lui Sebastian Ghiţă, care aminteşte că au fost perioade în care postul “i-a sprijinit şi criticat pe Năstase şi a profitat Băsescu, pe Băsescu şi a profitat Tăriceanu, pe Tăriceanu şi a profitat Geoană” şi tot aşa.

O echidistanţă obţinută din media compromisurilor, un echilibru rezultat din compensarea favorurilor pe intervale succesive de timp, asta pare a fi definiţia obiectivităţii conform noului finanţator al postului. După propria expresie, Realitatea a fost doi ani populară, doi ani liberală şi doi ani social-democrată. Dacă aşa stau lucrurile, ca la pictorii care trec de la perioada roz la cea albastră, în ce epocă şi în ce culoare a intrat acum Realitatea TV?

FAPTA NR 4. Informaţii despre Realitatea TV, obţinute din mai multe surse, unele interne şi aflate la “talpa ţării”, acolo unde semnalul ajunge dezgolit de “motivaţii strategice”, altele externe postului, dar relevante, indică noua orientare a televiziunii: PSD.

Mai mult decît atît: accentul se pune pe promovarea lui Victor Ponta, Adrian Năstase şi a altor cîteva figuri cheie ale social democraţilor. Prietenii afirmaţi ai lui Ghiţă, cei pe vremea cărora şi-a crescut afacerea.

“Ghiţă este instinctiv şi are un potenţional de intervenţie care creşte pe măsură ce îşi dă seama că deţine o televiziune“, a mărturisit un reporter. Riscul de a avea reporteri inteligenti! Maladia “jucăriei TV” a făcut deja carieră în România. Ghiţă se află la începutul simptomelor. Setea de control creşte proporţional cu numărul telefoanelor primite de la amici, aliaţi, parteneri, adversari şi cu banii pe care-i cheltuieşti. Deocamdată, a băgat doar cîteva milioane de euro. E chiar la început.

FAPTA NR 5. În cazuri de acest gen, finanţatorul, care, personal, discută mai departe doar cu cîţiva oameni, se miră că lucrurile se află. Eroare!

Nu ia în calcul că, aşa cum singur a spus în interviul EvZ, “o televiziune nu e o unitate militară” şi că, pe cealaltă parte, de la SOV sau alţi prieteni comuni şi pînă la politicienii intraţi sau excluşi din graţii, trecînd prin firmele de PR care deservesc partide şi personaje politice, toţi vorbesc şi brodează despre schimbările care apar într-un asemenea moment.

Noii favoriţi se laudă, cei căzuţi în dizgraţie se agită, informaţia circulă în bucle infinite, uneori distorsionate. În acest timp, deşi asiguraţi public de Ghiţă că “toţi jurnaliştii sînt responsabili pentru cariera lor şi trebuie să-şi facă treaba”, oamenii din Realitatea TV, care în sfîrşit şi-au luat ultimele salarii la timp, “nu mai ştiam cum e să fii sigur de banii de pe card!”, se pregătesc pentru o nouă adaptare, de data asta potrivit intereselor şi nivelului de cunoaştere al “generaţiei cu 3 în faţă”.

Chiar. Cum înţelege el libertatea? Dar profesia? De ce deţii o televiziune şi în ce naiba constă jurnalismul? Ce înseamnă o afacere?  Deocamdată, ceva e clar. În materie de reputaţie şi de branding, lucrurile sînt simple după părerea lui Sebastian Ghiţă: “Etichetele se schimbă. Lipeşti altele peste ele, nu e o chestiune complicată”.

Pe 1 Decembrie, sărbătoare naţională şi urgentă, a cărei dată nu întîmplător se scrie 112, observaţie făcută nu de un analist, ci de un cîntăreţ, Vunk cu melodia “Vrem o ţară ca afară”, pe acest 1 Decembrie românii primesc de la Mircea Lucescu  cîteva gînduri care te lasă paf!

“Aţi auzit că Ferguson a spus: <Sînt prea bătrîn ca să mă retrag?>”, e întrebat Lucescu de un ziarist al Gazetei. Ferguson are 69 de ani. Lucescu va împlini 66 la vară, în iulie. Şi Lucescu răspunde: “Aşa sîntem noi antrenorii. Ca şi actorii, nu ne putem retrage pentru că nu vrem să ajungem să plimbăm cîinii precum Brigitte Bardot. Am nevoie de fotbal ca să mă ţină viu. Iar, cînd o să mor, vreau să mor pe teren”.

Cu un salariu de peste 3 milioane de euro pe sezon, cu 8 titluri de campion în România, Turcia şi Ucraina, cu palmaresul întregit de promăvările, dar şi de retrogradările din Il Calcio, cetăţean al lumii de la Breaza şi pînă la Brescia, pretutindeni are o casă, un tablou şi un muzeu de văzut, Mircea Lucescu şi-a făcut singur o viaţă “ca afară”.  Nu-şi imaginează nici un “exit” din ea! Ca un Truman Capote adorînd să-şi scandalizeze semenii, pretinde, cu trufia relaxată a bătrinului meseriaş, că mai are oameni şi echipe de încărcat. “Şi antrenorii cum se încarcă?”, îl provoacă, zîmbind Theo Jumătate. Urmează un dialog de 40 de minute în care se trece prin fotbal şi artă, prin Hagi şi Răzvan, şi se încheie cu idee că “există oameni care nu se încarcă dormind, ci aşa cum pot ei, prin muzică, literatură, politică, social…”.

Apoi Lucescu povesteşte momentul în care Bobby Robson renunţă la fotbal din cauza bolii. Într-o bună zi, încărcîndu-se şi încărcîndu-şi coşul într-un supermarket, are o clipă de confuzie şi de iluminare. Se uită în jur şi, în loc să sune la Urgenţe, Robson îşi zice “Ce naiba caut eu aici?!”. După care se întoarce pe terenul de fotbal. Restul îl ştim. Îl ştie şi Mircea Lucescu.

Sa nu credeti ca nu se vede! Sa nu mizati pe ignoranta tuturor! Inca mai sintem destui cei care observam ca, in conditiile in care piata de publicitate din presa scrisa s-a redus in 2010 cu 70% fata de 2008, in ultimele doua luni a revenit in forta publicitatea de stat. Evident, in titlurile prietene Puterii.

Ministere, primarii si prefecturi arunca pe piata sute de mii de euro pe luna. Ca si in vremea lui Adrian Nastase, statul vrea sa hotarasca cine si cum traieste pe piata! Iar situatia e cel putin la fel de periculoasa precum atunci. Pentru ca totalul publicitatii din presa scrisa s-a intors undeva spre anul 2000, dar in acei ani PIB-ul Romaniei era de aproximativ 40 de miliarde de euro, adica de aproape trei ori mai mic decit astazi.

Cu alte cuvinte, presa scrisa revine cu un deceniu in urma: economic si ca obiceiuri ale statului in raport cu ea.

Cu pantalonii raiaţi kaki, cămaşa cadrilată şi vesta de lînă bună, ţi-ar fi prezentat ca fost profesor de literatură dacă l-ai întîlni la un dineu la New York. Chiar şi geanta, aruncată neglijent pe umăr, adaugă la aceeaşi senzaţie.

Lîngă el stă colegul meu Viorel Tudorache, care l-a descoperit. Bărbatul de 78 de ani, incomodat un pic de lumina puternică din mijlocul redacţiei, e fostul fotbalist Dumitru Munteanu, celebru în anii ’50-’60. “Ovidiu m-a văzut jucînd. Scria frumos de noi. Şi Johny Cupen la fel”.

Împreună cu fratele său geamăn Anton, Dumitru a cîştigat trei titluri de campioni pentru Petrolul Ploieşti. Epoca e plină de poveşti despre gagurile lor. Intra unul la vestiar şi ieşea celălalt. Adversarii erau confuzi şi făceau contestaţii pe bandă, iar cei doi fraţi care semănau pînă la ameţeală rîdeau pe seama celorlalţi.

Scoate din geantă o gheată. E mică, maro şi pare luată din vitrina magazinului “Nike” din Romană. Ca nouă. Cînd o atingi, pielea vine spre tine, îţi lasă parfum pe buricele degetelor. E fină, incredibil de fină, fetele din redacţie se strîng şi ele, Jimmy Choo ar plesni de invidie. “De cînd le aveţi?”. “Păi, am jucat 10 ani cu ele, pînă la 35, cînd m-am retras. De atunci le ţin şi le mai dau cu cremă din cînd în cînd”. Sînt vechi de mai bine de jumătate de secol şi, în afara peticelor din acea vreme, reţin aerul intact al unui pantof de balet.

Dumitru surîde şi le bagă înapoi în geantă, nu înainte de a le ghemui înăuntru ziarul îngălbenit pe post de şan, ca să le menţină forma. O bună întrebuinţare a presei scrise.

După ce Dumitru Munteanu pleacă, pielea mîinii reţine încă multe ore parfumul si semnul unui timp dispărut, în care oamenii purtau cu ei pricepere şi răbdare să croiască ghete “acolo, în atelierul acela micuţ din curtea de la stadionul Petrolul”, ghete fără brand, ghete care durau 10 ani pe teren şi încă 40 în cutia pusă la adăpost, sub paltoanele aliniate în dulap.

» Interviu cu Laurenţiu Achimescu, piteşteanul care s-a înverşunat să lupte solitar şi să cîştige procesele cu Guvernul împotriva politizării funcţionarilor publici

» Antrenor de box şi de handbal, acum profesor de educaţie fizică, a fost director la Direcţia judeţeană de Sport Argeş din 1 iulie 2005 pînă în 28 decembrie 2009

» A fost demis de două ori şi de fiecare dată şi-a redobîndit postul, cîştigînd de 4 ori în instanţă şi o dată la Curtea Constituţională

» Acum o săptămînă a primit decizia favorabilă irevocabilă, încurcînd încă o dată Ministerul, care se pregăteşte să confirme pe post un pedelist

Hîrtiile din mîna bărbatului şi soarele rece din curtea şcolii. Mai este o jumătate de oră pînă cînd, la Liceul de Prelucrarea Lemnului din Piteşti, începe “sportul”. La 56 de ani, proful Laurenţiu Achimescu a devenit fără voia lui un caz naţional silenţios. Pe culoarele largi ale justiţiei se vorbeşte despre el, avocaţii de marcă ai Guvernului îl înjură, iar publicul larg nu-l cunoaşte.  

Cum s-a enervat
Nu, nu apare la televizor. Pentru că nu deţine “prezumţia de importanţă şi nici delictul de exemplaritate necesare pentru emisiunile teve”, vorba lui Radu Cosaşu. Ce a făcut Achimescu? În aprilie 2009, a fost schimbat din fruntea sportului argeşean şi s-a opus. În decembrie 2009, a mai fost demis încă o dată şi s-a enervat de-a binelea. “Ştiam legislaţia din administraţie şi ce nu ştiam m-am apucat să citesc. Mi-am luat un avocat, unul singur, că atît mi-am permis, pe Dorin Puiu Stancu“.

“Ne bate un tip cu fluierul în gură!”
Şi, de capul lui, a început cel mai inegal, caraghios şi, în final, surprinzător război juridic de care a avut parte nu doar sportul românesc, ci şi toţi funcţionarii publici angajaţii la stat şi supuşi riscului politizării!

Timp de un an şi jumătate, Guvernul, Ministerul Public, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi case celebre de avocatură au pierdut proces după proces în faţa profului de sport. “Avem 7.000 de absolvenţi de drept în tot Guvernul şi-n deconcentrate. Ce mama mă-sii, ne bate un tip cu fluierul în gură!”, a exclamat, la un moment dat, unul dintre miniştri. A fost dezgropată şi o poveste de hărţuire sexuală la adresa unei foste voleibaliste, o pretenţie erotică pe care ar fi avut-o liberalul pentru a o angaja pe femeie drept secretară, pe cînd conducea DJS.

Achimescu a continuat. Şi, cînd s-a împotmolit într-o instanţă, a trecut la alta. Iar astăzi stă sub lumina întîrziată a unei zile de noiembrie, gata să-şi spună povestea.

- Domnule Achimescu, sînteţi procesoman?
- Dacă îmi ziceţi aşa vă răspund că sînt un funcţionar public care îşi cere dreptul la carieră publică. Şi sînt un om care nu s-a acomodat cu aberaţiile. De aceea am dat Guvernul în judecată şi, pe 11 noiembrie 2010, am cîştigat definitiv şi irevocabil.

- Ce afiliere politică aveţi?
- PNL. E interzis, domnule Tolontan?!

- Nu e interzis, dar e util să avem tabloul complet…
- … staţi un pic! Credeţi că dacă aveam cea mai mică problemă cu care să pot fi agăţat, nu m-ar fi blocat cumva?! Gîndiţi-vă că de atîta timp m-am judecat cu ei. În primăvara lui 2009, Guvernul a schimbat Ordonanţa de Urgenţă 37 după ce eu am atacat-o la Curtea Constituţională. A transformat-o în Ordonanţa de Urgenţă 105, am atacat-o şi pe asta şi am cîştigat la Curte!

“M-au sunat funcţionari din toate domeniile care, după mine, au putut să dea şi ei Guvernul în judecată şi să-şi recîştige posturile şi banii. Întrebau unde lucrez şi le simţeam uimirea cînd aflau că sînt profesor de sport”

- Vom explica cititorilor printr-un grafic care au fost etapele juridice. Mă interesează motivaţia din spate.
-  Nu suport să fiu umilit. Am învăţat asta din sport. Cînd am văzut cum mă tratează, m-am revoltat. Sînt absolvent de IEFS, am făcut două mastere după Revoluţie, am antrenat sportivi şi am pregătit peste 30 de ani elevi. Nu accept să-şi bată nimeni joc de mine!

- Aţi fost director din 2005 pînă în 2009. Poate aţi fost schimbat pentru că n-aţi avut rezultate, nu din raţiuni politice.
- Calificativele mele au fost mereu “bine”. Nu am luat “foarte bine” pentru că am avut meciuri cu cei din Bucureşti în anii 2006 şi 2007.

- De ce?
- Direcţia de Sport Argeş deţine 120.000 mp de teren foarte bine plasat în Piteşti.

Enigma imobiliară
“Într-o zi, prin 2006, am găsit pe teren un grup de oameni. O doamnă jurist şi cîţiva alţi tipi, cu un teodolit de măsurare. «Ce faceţi aici?», i-am întrebat. Mi-au răspuns: «Se va construi un hipermarket». Erau trimişi de o firmă din Bucureşti, care avea susţinere în Ministerul Sportului. Mi-am dat seama că e o miză. M-am opus. Au venit controale de la Bucureşti. Nu m-au găsit nici cu 5 bani lipsă”.

- Ce aţi răspunde dacă vi s-ar spune că vă eroizaţi singur?
- Nu eu v-am căutat, dumneavoastră m-aţi căutat de cîteva ori de 6 luni încoace şi am convenit să aşteptăm decizia definitivă şi irevocabilă. Dumneavoastră aţi vrut povestea întreagă. Nu-mi doresc publicitate.

- Ca şef al sportului, aţi avut vreodată probleme cu legea?
- Au fost două reclamaţii împotriva mea, pe acelaşi fond al intereselor. Nişte calomnii. Ştiu că într-un dosar s-a dat NUP, iar despre celălalt nu ştiu nimic.

- Despre ce era vorba?
- Nişte bani pe care i-ar fi datorat fotbalul pentru închirierea sălii. Vă spun, nişte calomnii!

- Acum aţi cîştigat procesul, dar nu sînteţi pe funcţie.
- Aşa e. Pe 11 noiembrie am cîştigat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Pe 12 noiembrie mi-am scos certificatul de grefă şi am anunţat Autoritatea Naţională pentru Sport să nu mai organizeze concursul, fac altul acum în toată ţara!, că trebuie să mă repună pe post. Pe 13 noiembrie am fost la Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici şi am depus şi la ei. Apoi la Prefectură, pentru că au om în comisia de concurs.

“Au ţinut concursul pe 16 şi pe 18, deşi le-am arătat hotărîrea judecătorească definitivă şi irevocabilă! Vă daţi seamă cît sînt de iresponsabili dacă vor să plătească doi directori pe acelaşi post?!”

- Ce să înţeleagă un om din toată această poveste?
- Am depus contestaţie pe 19 noiembrie. O să mă repună în funcţie. Aşa e legal, degeaba amînă! Eu am învăţat ceva după un an şi jumătate de luptă cu sistemul. Există justiţie! Gîndiţi-vă că n-am avut resurse, relaţii, legături sau sprijin. Şi, totuşi, am reuşit, obligîndu-i să dea înapoi, să schimbe propriile legi şi, în ceea ce mă priveşte, să-mi returneze drepturile. Important e să nu ne lăsăm călcaţi în picioare.

- Mai spuneţi o dată, sună straniu pentru aceste timpuri…
- Da, da există justiţie!

Apoi a fluierat o singură dată. Tare.

“Eu aşa văd relaţia actuală dintre Guvern şi români: ca atunci cînd ai un cîine legat şi-i agiţi băţul profitînd că e neputincios. Ferească Dumnezeu să rupă cîinele lanţul!”

1.300 de RON cîştigă pe lună profesorul de educaţie fizică Laurenţiu Achimescu, după ce a pierdut aproximativ 400 de RON din reducere

“Concluzia acestei poveşti e că buturuga mică rastoarnă carul mare şi că dacă am fi mai mulţi cei care nu ne resemnăm şi ne încapaţînăm să ne luptam cu abuzurile am trăi într-o lume ceva mai bună”
Laura Ştefan, Societatea Academică Română

Narcisa Iorga, unul dintre initiatorii a ceea ce am numit o incercare a politicului de  a aduce televiziunile la mina cablistilor, contrazice acest punct de vedere. Conform unei postari pe acest blog, Iorga sustine:

“CNA nu isi propune sa aduca “statiile TV la mina retelelor de cablu, care tocmai isi fondeaza propriile televiziuni” – care retele de cablu, la urma urmei, au incheiat contracte monopol pe difuzarea meciurilor de fotbal chiar cu trustul Intact. Opinia noastra este ca atata vreme cat posturile enumerate mai sus nu corespund unor criterii bine determinate ale interesului public, ele nu trebuie transportate gratuit si neconditionat de catre cablisti. Asta se cheama interventie a statului, prin intermediul CNA, pe o piata libera, a audiovizualului. Or, transmiterea obligatorie si gratuita de catre cablisti a unor posturi TV trebuie limitata doar la acelea care indeplinesc criteriile interesului public”. Raspunsul complet il gasiti la postul #8 de aici.  

Da, Narcisa Iorga are dreptate. Nu avem aceeasi parere nici de aceasta data. Eu cred ca schimbarea in acest moment a conceptului de must carry s-ar concretiza intr-un masiv cadou financiar facut marilor cablisti, cadou care poate fi intors prin servicii de imagine prestate politicienilor. E opinia mea, bazata pe calculele de piata, pe informatii si pe ultimele mutari din lumea televiziunii.

Si mai cred ca serviciul public al CNA presupune mai multa informatie si optiuni gratis sau in pachetul de baza catre consumatori, in nici un caz mai putina oferta si aceasta decisa de cablisti!
Acesta este si sensul digitalizarii tv care ne-a fost ceruta de CE, dar pe care noi, romanii, am aminat-o. Cu sistemul digital in casa, orice roman se poate muta instant de la un furnizor la altul daca nu-i convine oferta. Acum nu poate, ceea ce Narcisa Iorga stie prea bine, desi ea sustine ca un cablist nu-si va permite sa scoata televiziuni cu audienta din lista. Ba isi va permite de vreme ce exista o impartire teritoriala intre cablisti si o dificultate serioasa a migratiei abonatului!

Cit despre trimiterile la gspTV si Intact, intrucit Gazeta Sporturilor nu conduce si nu e condusa de nici una dintre entitatile pomenite, e ok sa va adresati lor! Eu va raspund la chestiunile legate de gsp ziar si site sau de acest blog.

Clujenii sînt o echipă norocoasă. Imaginaţi-vă ce s-ar fi întîmplat cu CFR dacă nu l-ar fi avut pe Sorin Cîrţu, cel care se pricepe la fotbal mai bine decît oricine altcineva, după propria confesiune.

Altfel spus, oricine din România ar fi antrenat Clujul, era prăpăd. Prăpăd! Dacă avîndu-l pe Sorin Cîrţu pe bancă a pierdut tot ce se putea pierde, e limpede că fără el ar fi retrogradat.

La Basel, albii din Gruia au avut o primă repriză în care s-au pus la dispoziţia adversarilor, rămînînd în propria treime pînă la pauză, cînd cineva le-a spus că sînt conduşi cu 1-0. În partea a doua, au încercat mai mult, dar fără voinţă, fără articulare, fără tactică am fi zis dacă pe bancă nu ar fi fost Cîrţu, cel mai tare, vorba lui.

Acum, fără glumă. Fostul mare fotbalist şi onestul antrenor Cîrţu are ce învăţa din această prăbuşire de prestigiu. Nimic nu-i mai ajungea la nas, nimeni nu putea vorbi, scrie sau dialoga despre el.

Cînd eşti mai deştept decît toţi, există riscul să nu te mai înţeleagă nimeni, să iei campionate în lumea orgoliului tău şi nici un punct în aceaste competiţii mediocre, dar reale, în care nu-ţi mai rămîne decît să spargi geamurile băncii de rezerve ca să pătrunzi în rezumatele Champions League.