Aproape. Aproape că aţi leşina de rîs dacă l-aţi auzi pe Ioaniţoaia povestind. “Hai, băieţi!” era articolul clasic înaintea meciurilor importante ale echipelor naţionale. Decenii la rînd, se păstra nu doar titlul, ci şi o parte a textului. Directorul Gazetei are amintiri cît pentru a turna un “Seinfeld” al sportului nostru.

Unele cronici aşteptau “verdele” de la Partid. Nu ziaristul, ci BOB-ul hotăra dacă a fost ofsaid sau nu. În funcţie de adversarul “tricolorilor”, se trăgeau tot soiul de sfori în presă. În anii ‘80 au tipărit un ziar-fantomă doar ca să îmblînzească un arbitru străin care urma să oficieze un meci al “naţionalei”.

Vremurile s-au schimbat. Nodul acela în gît rămîne, pentru că, uite, regimul e altul, însă emoţia în faţa unui meci al echipei naţionale pulsează tot acolo, ca o amigdală ce dă să erupă, “o să răcesc sau nu?’. Da, o să răcim şi de data asta. O să lăsăm deoparte cuvintele potrivite şi o să aşteptăm cele 36 de ore care ne despart de Paris, incapabili să gîndim rafinat, încremenind în eternul “Hai, băieţi!’.

PS: Şefii celor mai importante companii multinaţionale din România, mulţi dintre ei străini care lucrează în ţara noastră, au adunat 12 idei care pot relansa economia. Printre ele: “Depunerea în comun a României, Ungariei şi Bulgariei a unei candidaturi la Campionatul European de Fotbal din 2020. Măsura ar conduce la dezvoltarea infrastructurii cu un cost estimat de 10 miliarde de euro, distribuit pe parcursul a zece ani”. Măsura se regăseşte la punctul 4 şi e cea mai bună veste despre importanţa sportului pe care am citit-o în ultima vreme.

De zece ani pledează pentru organizarea unui Campionat European sau Mondial de handbal. A pierdut la un vot organizarea celui din 2009. Visează la Europeanul feminin din 2014

Predică în deşertul guvernărilor. Este abil, nervos şi apropiat de diverşi politicieni de la care smulge promisiuni. Ultima oară s-a văzut cu Udrea, dar abia după ce a obţinut sprijinul lui Ponta, Antonescu şi Geoană. L-ar folosi şi pe Fidel Castro “dacă asta ar ajuta sportul”. S-a săturat de “săli construite la Văscăuţi” şi cere “cel puţin patru moderne, pentru mileniul ăsta!”. Preşedintele FRH, Cristian Gaţu, are o nouă ţintă: Campionatul European feminin de handbal din 2014.
- Domnule Gaţu, e corect că vă bateţi pentru organizarea CE din 2014?
- E corect că, după ce Elveţia s-a retras, federaţia internaţională ne-a căutat primii pe noi.

- De ce?
- Acum trei ani am participat, la concurenţă cu Croaţia, pentru organizarea CM de băieţi care urma să aibă loc în 2009. Croaţii au venit cu fotografii de la cele 4 săli terminate, eu m-am dus cu promisiuni şi proiecte făcute pe calculator. Am şi acum DVD-ul, frumos…

“Atunci am pierdut la un vot, o performanţă avînd în vedere că scorul la săli era 4-0 pentru Croaţia”
- Şi acum?
- Acum mă bag doar dacă avem sprijinul guvernului. M-am prăjit, dar nu mă las, însă măcar să mai intre cineva cu mine în poveste. Am făcut turul politicienilor, am vorbit cu primăriile, cu federaţiile celelalte, că nu doar handbalul va beneficia, şi am oferit trei variante.

Varianta Muntenia
Bucureşti    15.000 de locuri
Constanţa    10.000 de locuri
Vîlcea    5.000 de locuri
Buzău    5.000 de locuri

Varianta Moldova
Bacău    15.000 de locuri
Suceava    10.000 de locuri
Iaşi    5.000 de locuri
Galaţi    5.000 de locuri

Varianta Ardeal
Cluj    15.000 de locuri
Timişoara    10.000 de locuri
Baia Mare    5.000 de locuri
Oradea    5.000 de locuri

- Păi, fiecare sală din cele 12 e mai mare decît Polivalenta.
- Da, măcar să aleagă una dintre variante, deşi eu sper să le facă pe toate 12. În loc de sute de săli şi terenuri la sate, hai, dom’ne, ce naiba!, nu mai sîntem în epoca cooperativizării, avem nevoie de o reţea naţională deştept repartizată de investiţii, unde să putem organiza mari competiţii! Acesta e sportul modern.

- Cînd veţi primi răspunsul?
- Nu ştiu. Sper că repede. Înţeleg că va fi publicată o Hotărîre de Guvern. Am luat-o de mînă şi pe Narcisa Lecuşanu, care e la federaţie acum, am fost la Elena Udrea, nu vreau să politizez deloc, vă rog să n-o faceţi nici dumneavoastră…

- Ziceţi, vorbim de sport!
- Mie, Elena Udrea mi s-a părut o femeie care ar vrea să facă treabă, vă rog să nu politizaţi!

- (Rîd şi eu, şi el) Spuneţi odată!
- Aşa, deci aştept să văd ce va face guvernul şi, dacă am o promisiune fermă, cu putere legală, alcătuim dosarul pentru Europenele feminine din 2014.

- Dar, pînă acum, apropo de investiţii în sport, în 20 de ani v-a întrebat cineva ceva. Unde să le pună, cît să fie de mari?
- Nimeni în 20 de ani.

Doua articole impresionante in ziarele de azi vorbesc despre forta pe care o are profesia facuta cu talent, curiozitate si incapatinare. Intii, textul “Macii albastri din Po”, scris de Lelia Munteanu in Gandul. E o pastila despre Tibet, o calatorie “nefacuta niciodata”, o demonstratie incintatoare a unei stiliste enervanta prin relaxarea cu care continua sa-si puna visele pe hirtie. Apoi, reportajul colegilor mei Radu Oprisan si Cristi Preda, de la Gazeta Sporturilor, care l-au gasit pe fostul mare fotbalist Lita Dumitru si l-au insotit intr-una dintre cursele ca sofer de camion in Germania. Un text sobru calibrat, nimic patetic, doar Lita asa cum e el si fotografii care te pun pe ginduri, cea cu fetita asteptindu-l seara in geam explicind truda omului de 60 de ani de a o lua de la capat.

S-a strecurat încet, ca o pînză de apă sub un sol nesigur. La început au fost sălile lui Adrian Năstase. Peste 400. “Terenurile aveau 39 de metri pe 19, iar cele oficiale de handbal sînt de 40 pe 20″, a măsurat, sec şi apolitic, Cristian Gaţu.

A urmat un program pornit de Călin Popescu Tăriceanu şi continuat de Emil Boc. Şi un set de uriaşe şi legitime revolte. “De 20 de ani nimeni nu ne-a întrebat nimic atunci cînd s-au apucat să construiască în sport”, susţin oamenii din federaţii. Apoi s-a aflat de patinoarele, bazinele, sălile şi stadioane de la ţară. “Totul s-a făcut fără consultarea noastră”, povesteşte şi Ioan Dobrescu, secretarul general al Comitetului Olimpic.

Ei evită să compare epocile şi personajele, dar îi deranjează felul în care ideea s-a strecurat încet pînă a devenit părere generală. Toate alocările preferenţiale de bani, toate excesele, toate hoţiile, toate finanţările campaniilor electorale petrecute cu banii din sport sînt decontate acum, la nivelul opiniei publice, prin fraza: “Uite pe ce se cheltuiesc banii! Pe săli în sate pustiite şi pe bazine fanteziste!”.

În zilele următoare, Gazeta va publica date, mărturii şi opinii ale specialiştilor, care încearcă să explice românilor două chestiuni fundamentale:

1. Investiţiile în sport sînt obligatorii într-o ţară civilizată şi nu se poate imputa sportului, care oricum n-a fost apelat ca o competenţă în decizie, haosul din mintea guvernanţilor sau reaua lor intenţie, privată sau de partid. Doar un singur exemplu. Potrivit unui cost social măsurabil, dacă investeşti în sport, vei cheltui mai puţin pe spitale şi pe medicamente.

2. E timpul să se limiteze excesele şi să se gîndească în termeni naţionali. Ţara are mii de comunităţi locale cu interese specifice, dar devine una singură atunci cînd discutăm despre apelul la educaţie, performanţă sau sănătate prin sport. Scuzaţi clişeele!

De mîine, în Gazetă, o nouă campanie. Despre argumentele cu care putem lupta cu ideea populistă că în vremuri de criză contează doar mîncarea şi, după ultimele sondaje, ţigările şi băutura.

Nu, nu calificarea se rătăceşte dacă plecăm învinşi de la Paris, ci altceva. Sensul. Ceeee? Hai, vericule, lasă-ne cu d’astea! Sensul?

Da, sensul. Adică bogăţia subînţeleasă a fiecărui start şi creditul psihologic pe care-l are un antrenor din partea publicului, Federaţiei, lumii fotbalului şi, nu în ultimul rînd, dinspre jucători.

Matematic, rămîn şanse, dar totul se transformă din joc în calcul, un calcul tot mai aproape de stele şi mai departe de oameni.

Acum un deceniu ne enerva doar ideea că apelăm la socoteli în preliminarii. Cînd stăteam la mîna adversarilor ne simţeam neputincioşi şi dezonoraţi. De acord, aveam altă generaţie şi rezultatele indirecte le prindeam doar cu vederea periferică a statisticienilor pasionaţi de caiete completate cu pixuri colorate. Nu avem cum să ne întoarcem la supremaţie, dar nici nu putem pretinde la nesfîrşit că normalul e acesta, în care, la două luni după debutul calificărilor, noi să ne pierdem direcţia.

Sîntem ca la whist. Începem în forţă şi, apoi, declarăm că jucăm la zero. În fond, asta-i discuţia: la începutul preliminariilor zicem că nu inovăm în lot pentru că vrem rezultate, dar, după ce şansele se diminuează, ni se dau imediat polii peste cap şi vorbim despre “construirea unei echipe de perspectivă”. Perspectivă fără direcţie nu există. În fotbal, drumul pînă la orizont e semnalat de şirul de puncte. Altfel, totul e vorbărie.

Robert Turcescu a facut ieri, la prima editie a emisiunii 100%, difuzata pe B1TV de la 20:00 la 21:00,  un rating de 0,5, share 1,5%,  in linie cu Nasul, emisiune care i-a succedat pe intervalul 21:00 – 24:00. E prematura orice analiza, o emisiune isi cistiga in timp locul in grila. Tot ieri, Realitatea a ramas in cifrele sale clasice, aproximativ 5% share, in timp ce Antena 3 a depasit-o incepind cu ora 20:45, cind Sinteza Zilei a luat peste 7% din piata. Mircea Badea continua sa scoata o audienta impresionanta pentru o televiziune de nisa si pentru o emisiune care se bazeaza aproape exclusiv pe propria prestatie. 1 din 10 telespectatori care s-au uitat la televizor in ultima ora a zilei l-a urmarit pe Badea, privind inclusiv ironiile sistematice la adresa mea.

Si inca o constatare a unei tendinte de piata: in conditiile in care Total TV-ul (numarul celor care se uita la televizor) scade, cresc accesarile pe net. In all urban, A3 face, pe emisiunea lui Badea, cam 260.000 de telespectatori, adica aproximativ numarul de vizitatori unici pe zi ai gsp.ro.

E delicat. Şi riscant de comentat. Pe vremuri, Lucian Bălan părea de neoprit. Tribuna îi preţuia munca şi cea mai bună echipă de club din istorie avea nevoie de el. Devenise simbolul efortului pe terenul de fotbal. Pentru cei tineri: un Gattuso mai puţin dur.

Acum e internat într-un spital din Sighet, după ce a înghiţit alcool şi calmante. L-a găsit mama lui, înfipt într-o baltă de resturi de medicamente şi de băutură. “A doua încercare de sinucidere”, după cum singur a mărturisit. Piţurcă l-a readus în Ghencea ca antrenor la juniori, Ţiţi Dumitriu a renunţat la el.

Cu vocea apăsată a omului care ar vrea ca acul busolei să se oprească din tremur, Bălan susţine că Dumitriu e cel care l-a dărîmat. Ţiţi tace, e imposibil să te lupţi cu o asemenea acuză.

Totuşi. Nimeni nu-l poate distruge pe Bălan, cu excepţia lui însuşi. Aşa cum fostul fotbalist nu îi e dator nimănui, nici altcineva nu-i datorează să-l apere de el însuşi. Dumitriu, Argăseală şi alţi şefi ai Stelei iau decizii legate de club. Deciziile lui Lucian Bălan le ia Lucian Bălan, dar e adevărat că, aşa cum Piţurcă i-a întins o mînă, el are nevoie de ajutorul medicilor, al familiei şi al celor cărora prin talentul şi munca sa le-a oferit cîndva speranţă şi alinare.

La Sighet, un om luptă pentru viaţa lui, asistat de doctori şi de ochii blînzi ai icoanelor în care crede. La Bucureşti, un altul tresare, învăluit de o responsabilitate ceţoasă, greu de descifrat. Poate că nu sînt atît de străini.

EXCLUSIV / 4 zile. Atît a durat experienţa lui MM Stoica la Vaslui. El a plecat pentru că a considerat că situaţia conflictului acţionar-antrenor e atît de complicată încît munca sa nu s-ar fi putut simţi la club.

“Nu e vorba de o cearta intre Porumboiu si MM, dimpotriva s-au despartit in relatii bune, dar, pur si simplu, MM i-a spus ca nu-si vede rostul intr-un proiect pe care nu a putut sa-l construiasca de la inceput si care e atit de legat de Lopez Caro, de transferurile de jucatori si de toate celelalte”, a marturisit un oficial al clubului.

Nu, nu e o poveste veche. E o prejudecată permanentă.

Vineri dimineaţa, pasagerii curselor care plecau din Otopeni spre întreaga Europă s-au îmbarcat cu mîna la nas. Un martor ocular povesteşte că a văzut mizerie, geamuri sparte şi a simţit şi un miros de sticle prăbuşite dinspre bar, ca atunci cînd intră pistolarul cel dibaci în Saloon.

Simplu. Joi noaptea, fanii lui Napoli s-au retras din România, după meciul cu Steaua,  otrăvind sticlele de Martini şi pîrjolind toaletele. “Ne-au luat prins surprindere şi au afişat o furie necontrolată”, povesteau angajaţii. Ultraşii italieni au fost violenţi şi s-au îmbrîncit cu personalul de pe “Henri Coandă”.  Desigur, ştirea nu va face turul agenţiilor internaţionale şi nu e nici o victimizare provincială cînd observăm asta. Pur şi simplu, ştirea va rămîne aici, între noi.

Huliganii aparţin unui singur popor. Bătăuşii lui Napoli sînt egali în perspective lor rudimentară cu cei din România. “Ne-au alergat cu bîtele prin taxiuri”, au spus ziariştii italieni. Să povestească reporterii televiziunilor româneşti ce au păţit în Croaţia, la Split! Cei care nu s-au pus sub protectţia poliţiei au ajuns la un pas de lapidare.

O diferenţă există. Totuşi. Dacă suporterii Stelei ar fi produs evenimente asemănătoare pe orice aeroport din Peninsulă, informaţia s-ar fi prelins, groasă şi stereotipă, în valul de confirmări al faptului că românii fac numai porcării.

Să ne înfuriem că avem această imagine, dar să ne bucurăm că putem încă privi lucrurile cu nuanţe şi cu echilibru. Steaua va juca un stadion cu porţile închise, asta e, să nu fie mai mult de atît!, iar fanii lui Napoli s-au făcut de rîs pe Otopeni. Cam un million de oameni, ziar plus net, vor citi această informaţie.

Nu strigaţi? Nu-i cereţi lui Lăcătuş să plece? A, nu încă! Dar cînd? Atunci cînd va pierde un punct cu Sportul sau cînd nu va scoate decît un egal în Giuleşti. Am început să scriu la Steaua – Napoli 3-0 şi m-am gîndit de la început cum ar fi dacă italienii vor relansa meciul.

Firul răbdării se va subţia, zi după zi. Tot entuziasmul vostru clocotitor, din seara revenirii Fiarei, entuziasm care l-a lipit de microfon pe Costi Mocanu, pentru şeful ProTV un comentariu e un deliciu între două şedinţe de business, acest entuziasm se va întoarce împotriva antrenorului. Dar nu pentru că aşa se întîmplă în fotbal. Nu!

Din alt motiv. Publicul din Ghencea, probabil nu tot, dar o bună parte a lui, mai are foarte puţine în comun cu fabuloasa cultură sportivă de acum 20 de ani, o cultură care a decăzut nu doar pe arena Stelei, ci şi pe celelalte stadioane. In Ghencea, dar si pe Dinamo, la Craiova, in Giulesti sau in Trivale, oamenii priveau jucatorii, ii cintareau si ii judecau dupa un tur, nu dupa un meci. La fel si pe antrenori. Suporterii priveau indelung executiile, le gustau si sufereau alaturi de fotbalisti atunci cind prindeau o zi proasta. Si prindeau si astfel de zile!

Cu nerăbdarea de azi a tribunei, nerăbdare care a măturat la fel de mulţi antrenori ca şi Becali, Emerich Ienei nu prindea în ‘86 semifinala cu Anderlecht. Voi poate nu vă amintiţi, dar Costi Mocanu vă poate confirma. Tipul a vazut mii de partide la viata lui. Cînd Steaua a jucat cu Honved, în Ghencea, Detari a avut o bară şi stadionul a îngheţat. Altfel se putea scrie istoria. Apoi, cu finlandezii de la Kuusysi, oamenii lui Ienei au dominat steril şi au terminat la egalitate, în faţa unui stadion plin, frustrat şi demn. Nimeni n-a huiduit.

Da, istoria putea curge altfel şi acum. De la 3-0 s-a ajuns la 3-3. Răsucit şi implorat, prelungit aberant, timpul n-a cruţat rezultatul şi în minutul 7 de prelungiri a fost învins magicul număr 7! Steaua – Napoli 3-3! Acum v-aţi revărsat nemulţumirea, justificat, spre arbitru. Dar, în curînd, se va întoarce spre numărul 7.

Diferenţele între epoci şi între generaţiile din teren sînt mari, e riscant să compari, însă o lege de fier, de sudoare şi de sînge a fotbalului spune că nici o echipă mare nu s-a născut dintr-un public mic. Acum aţi fost formidabili, dar, la 3-4 în loc de 3-3, aţi fi strigat De-mi-si-a?! Nu mie, vouă daţi-vă răspunsul!