În Kromeriz focurile de armă poartă ca un ecou perpetuu amintirile celor ce au supravieţuit războiului. Amintiri despre zilele cumplite ale ocupaţiei naziste, despre luptele sângeroase din micul oraşel ceh, despre teama strecurată până şi în adăpostul pivniţelor şi, mai ales, despre bucurie. Despre bucuria de a fi eliberat şi despre generozitatea câtorva sute de băieţi plecaţi din România ca să se ia de piept cu Hitler prin Europa.
În mai 2015, imnul nostru naţional se ridica în semn de sinceră recunostinţă deasupra acestui încântător burg intrat în patrimoniul UNESCO pentru comorile sale de arhitectura.
De ce este specială povestea acestei localităţi din Moravia? De ce, din cele peste 1700 de orase si comune eliberate de ostasii români în fosta Cehoslovacie, cu preţul a peste 65.000 de vieţi, merită spusă tocmai istoria acestui oraşel. Veti descoperi şi veţi intelege.
Era început de mai 1945. Ultimele zile ale celui de-al Doilea şi teribil de sângeros Război mondial. Armata română şi sovieticii avansau spre vest spulberând ultimele pungi de rezistenţă germane. În satele din Boemia si Moravia, semenele păcii erau încă incerte.
În Kromeriz era o importantă garnizoană germană din cauza poziţiei strategice şi a podurilor ce făceau legătura spre Nord. Ca urmare, devine obiectiv vital pentru înaintarea armetei române. N-a fost însă o luptă ca în manualele de tactică militară.
În centrul, semeţ, turnul castelului de secol 15. În spatele său, o grădină superbă de 60 de hectare, întrecuta în frumuseţe doar de parcul botanic vechi de 370 de ani ce reproduce arhitectura peisagistică a gradinilor de la Versailles. Şi străzile cu clădiri medievale încărcate de istorie. Toate ar fi fost puse la pământ de artileria română dacă mesajul localnicilor nu era primit şi acceptat de generalul Vasile Atanasiu. Înaltul ofiţer a ordonat ostaşilor să folosească doar armele uşoare chiar dacă ştia că preţul în vieţi româneşti va fi scump.
E atât de mult respect pentru România şi români, încât te ruşinezi că tocmai noi, adesea, nu încercăm aceleaşi sentimente faţă de ţara noastră. Iar ruşinea te apasa si mai tare atunci cand descoperi ca împărtăşirea istoriei eroismului românesc este acolo în Cehia o datorie morală, în timp ce la noi a devenit o povară, ori s-a topit în desuet.
Nu o doar o pagina de istorie, este o lecţie puternică de demnitate şi respect la care nu ne rămâne din păcate decât să privim cu uimirea ca noi, aici în ţară, nu suntem în stare să ne ridicăm cu prezentul la înăţimea la ceea ce am fost. În Cehia suntem iubiţi şi preţuiţi.Acasa ne crapă crucile şi buruienile inundă memoria. Ne pierdem amintirile, ne uităm istoria si, încet dar sigur, ne pierdum respectul faţă de noi.
