Andreea Marin a postat pe pagina ei de Facebook un mesaj în memoria tatălui ei, Dan Marin, care a murit în urmă cu câteva luni.
Vedeta TV mărturiseşte că face acest gest după ce i s-a cerut să scrie un mesaj în care să vorbească despre tatăl ei, căruia i se va acorda o recunoaştere post-mortem din partea oraşului în care a locuit.
”TATA.
Fiindca s-au gandit sa-i aduca o recunoastere post-mortem, oameni buni din Romanul radacinilor noastre mi-au cerut sa astern pe hartie cuvinte despre El. M-am bucurat intai, apoi... mi-a fost nespus de greu sa ma intorc inapoi cu gandul, cu inima, la amintirile noastre de suflet. Romanul nostru natal, cetatea cu 6 secole pe umeri, a fost leaganul obrazniciilor sale de copil, al viselor si indraznelilor sale ca adolescent, al implinirilor lui ca matur, impliniri pentru sine, dar si pentru orasul in care s-a reintors dupa studii, sa cladeasca apoi cu priceperea muncii si imaginatiei lui. A construit cu drag si a visat zeci de ani cum sa puna, cu folos pentru oameni, dar si cu bucurie pentru ochiul privitorului, caramida peste caramida. S-au ridicat spre cer cladiri in care planuia ca viata oamenilor sa decurga cu sentimentul de "acasa" si de "mi-e drag sa fiu aici", de "ma aflu in siguranta, in lumina, culoare si senin". Cand a trecut in nefiinta, atatia oameni, stiuti si nestiuti de mine, desi i-am fost aproape o viata, au venit sa-i multumeasca pentru atata bine facut, pentru felul in care generozitatea, ambitia, hotararea lui ce-i era parte din ADN, toate acestea le-au schimbat lor vietile in bine. Nici macar nu vorbea despre aceste gesturi de omenie, eu, fiica lui, am aflat prea tarziu ca au existat. Le facea pentru ca asa credea tata ca e firesc: sa nu uiti sa fii Om. Incomod pentru multi, pentru ca isi sustinea cu tarie opiniile si lupta pana la capat pentru ceea ce era just pentru el, tata era deopotriva trecut prin greutatile, deformarile, dezamagirile vietii - si n-au fost putine - dar a ramas si barbatul poate prea sensibil pentru statura sa ce impunea, pentru varsta sa - caci devenea mai copil in suflet cu fiecare zi ce trecea. Mi-l amintesc din copilaria mea: greu incercat de anii in care ne-a fost, singur, si mama si tata, se straduia sa fie mereu zambetul increzator si umarul de sprijin de care aveam nevoie ca de aer, ca si cand ar fi detinut, pe ascuns, undeva, resurse de putere nelimitate, o tolba cu bucurii pregatita pentru fiece zi, incurajari pentru inerentele noastre esecuri, resurse de sprijin de orice fel, chiar si atunci cand numai el stia greutatea sentimentului ca pamantul se poate surpa oricand sub picioare. Mi-l amintesc in noaptea cutremurului din '77: alergand intr-un suflet catre cladirile pe care-si pusese, cu suflet, amprenta, sa vada ca oamenii sunt bine, ca vietile sunt in siguranta, ca aparenta sa incredere poate dispersa teama acelei nopti de cosmar. Mi-l amintesc dupa pierderea fiecarui om drag: cu trupul drept, fara sa lase umerii sa cada sub greutatea necazului, cu lacrimile ascunse de parca n-ar fi existat, cu expresia de "sunt aici, va puteti baza pe mine, curaj, viata merge mai departe!" , cand nici el insusi, de fapt, nu era convins de ceea ce spunea. Imi staruie in minte si seriozitatea - ce nu lasa loc de a fi luata in gluma - cu care ne implanta in minte principii sanatoase de viata, sa nu cumva sa calcam pe drumul ce ni se asternea inainte altfel decat cu respect pentru munca cinstita, pentru oameni, pentru dreptate, pentru faptele bine si temeinic facute. Il vad cu planurile de constructii in maini, fericit ca are asa o meserie pe care o considera uriasa, provocatoare, atat de creativa si uimitor de frumoasa. Il vad mereu cu ochii mintii razand cu pofta, raspandind lumina si iubind prin toti porii aceasta viata, in care a calatorit, a citit, a cantat, a dansat, a alergat dupa mingea de tenis cat ai face ocolul pamantului in lung si in lat... si-a adormit, apoi, cu acelasi zambet pe chip, aratandu-ne ca doar inima sa a obosit sa mai bata. Spiritul sau traieste inca in multi dintre noi, uneori e prea vorbaret si nu ne lasa in pace, alteori ne asalteaza cu idei si sustinere, mana lui puternica o simti uneori aproape fizic pe umar, si-ntotdeauna cu chipul luminos si ochii vii ce-ti transmit, chiar si-n amintire, imboldul pe care ni l-a daruit cu convingere mai departe: oricat ar fi de greu, nu exista nu se poate. Acesta a fost si pentru mine este inca Dan Marin, tatal meu”.
