Numai că de la o vreme, poate din dorinţa unei exprimari cât mai curate, am început să păstrăm hiatul şi totul sună un pic chinuit şi artificial: spunem de exemplu "a îi îndemna" în loc de "a-i îndemna","să îşi da seama" în loc de "să-şi dea seama".
Tendinţa generală în română este de evitare a hiatului în aceste situaţii. Nu spunem "a îi îndemna", ci "a-i îndemna". Mai ales în ritmul alert al comunicării zilnice. Nu este singurul exemplu.
E nefiresc să zici: a îţi spune sau a îl întreba. Î din formele pronumelui personal dispare de obicei şi se pune cratimă. Nu spune nimeni de exemplu: A îi reproşa ceva e neelegant. Spui: a-i reproşa ceva. Cu cratimă.
Hiatul rămâne într-adevăr în alte combinaţii cu forme de pronume personal. De exemplu, nu se întâmplă nimi aici: a o ajuta. Dar la primele noastre exemple, e mai firesc să evităm hiatul.
În loc de "a îţi spune", putem zice "a-ţi spune". În loc de "a îl întreba", e firesc să spunem "a-l întreba". Acum, sunt şi situaţii în care sonoritatea combinatiilor cu hiat nu deranjează atât de tare. De exemplu: să îi suni. Fireste că e mult mai natural să spunem "să-i suni", dar putem scrie şi rosti şi cu hiat, să îi suni, e mai agreabil decât "a îi suna".
De ce apar foarte des variantele cu hiat acolo unde tendinţa generală în română este tocmai evitarea hiatului? Eu cred că este o reacţie de hipercorectitudine. Adica ne e teamă să nu greşim. Ni se pare că formele cu cratimă sunt mai familiare, nu sunt la fel de elegante. Dar nu e aşa. Sunt chiar recomandate, ca să nu spunem chinuit: a îi îndemna.
