×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Ana este asistentă medicală, iar recent a fost chemată la un accident cumplit: „O țin de mână și mă gândesc că poate simte”

11 Sep 2019   •   14:49
Ana este asistentă medicală, iar recent a fost chemată la un accident cumplit: „O țin de mână și mă gândesc că poate simte” 16

O asistentă medicală a lansat un apel disperat pentru părinți. Femeia a participat la un accident rutier din care a înțeles foarte multe lucruri.

„Mă numesc Ana și simt exact ce am descris mai sus, doar că la celalalt capăt al vieții copiilor dumneavoastră și într-un mod pentru care acum fac terapie… Sunt asistent medical la SMURD din 2009. De-a lungul anilor am văzut multe, am simțit multe, am învătat multe. Sunt lucruri cu care m-am obișnuit, lucruri care au devenit o rutină pe care o respect riguros, dar mai sunt și imagini cu care nu am să pot face pace vreodată.

Era o zi rece de toamnă, iar eu mă gândeam că poate pentru că e duminică, garda mea va fi liniștită… De câte ori nu calculăm superficial șansele de dinainte și ne gândim: “N-are ce să se întâmple rău”? Ei, bine, același gând probabil că l-au avut si părinții Ei, cea despre care știu atât de puține, dar cu toate astea nu o voi uita niciodată!

Nu sunt cel mai bun prieten al vremii reci, așa că mă îmbrac bine și merg să îmi verific ambulanța. Termin de verificat și pornesc spre camera de gardă cu gândul la un ceai fierbinte. Liniștea zilei mele (aproape) perfecte de duminică e brăzdată de sunetul asurzitor al alarmei. Avem solicitare. Urcăm în ambulanța din care coborâsem cu câteva secunde în urmă. Întreb medicul: “Ce avem?” “Accident rutier!” Se întunecase deja, dar traficul era aglomerat. Pe drum, ni se transmite din dispecerat ca sunt 2 mașini implicate si 5 victime, dintre care 2 copii. Ni se mai spune că noi ne vom ocupa de pacientul cel mai grav și că pentru ceilalți s-au trimis ambulanțe din localitatea cea mai apropiată. Ajungem la locul accidentului și coborâm din ambulanță. Mașina de descarcerarea era deja acolo. Primul semn că accidentul a fost extrem de grav e locul de impact al mașinilor. Fiind afectate părtile din față, realizăm că impactul a fost frontal. Luam monitorul, guler cervical și targă metalică si mergem spre câmp, locul unde au fost proiectate mașinile în urma impactului. Zăresc pe bancheta din spate a unuia dintre automobile două scaune de copil și mă indrept către ele gândindu-mă naiv (pentru a doua oară în seara aceea) că poate copiii sunt bine (chiar daca scaunele sunt fixate cu fața la sensul de mers) și trebuie să ne ocupăm de un adult.

Apropiindu-mă, observ că scaunele sunt fără copii în ele și întreb pompierii unde sunt copiii. Îmi răspund repede cei care au sunat că o fetiță a iesit singura din mașină. Pompierii îmi spun că a preluat-o deja un echipaj medical, numai că e cam confuză și i-a fost greu sa o convingă să accepte gulerul și targa metalică. Bun, zic, ăsta e un copil, dar al doilea? De ce nu e în scaun?

Întreb părinții care erau conștienți, în față, încă în centurile de siguranță, dacă sigur aveau doi copii pe bancheta din spate. Cu privirile înmărmurite, în stare de șoc, îmi zic că da, o fetiță de cinci ani cu autism și una de trei ani jumatate. Nu întelegeam cum Dumnezeu ar fi putut să dispară copiii aia din scaunele lor, din centuri. Până sa apuc să verbalizez nedumerirea, tatăl îmi spune că dormeau în scaunele lor fără centuri puse și fixate. Găsim fata de trei ani inconștientă, în stop cardio-respirator, făcută ghem cumva sub scaunul șoferului. Îi punem guler, o așezăm pe targa metalică și începem manevrele de resuscitare în câmp la lumina lanternei.

Începe să plouă, afară e frig, așa că hotărâm să o urcăm în ambulanță pentru a o feri de factorii externi care ne-ar putea împiedica să îi repornim inima. În momentul în care am urcat cu ea în ambulanță, la lumina puternică, realizam că fata este lipsită de orice urmă de traumă, nu are nici o picatură de sange pe ea, dar mai presus de toate că e de neimaginat de frumoasă… mărunțică, delicată, cu o fățucă care mi-a adus aminte de felul în care mi-o imaginam mereu cand eram copil pe Albă ca Zăpada.

Atunci am zărit pe pulovărul ei pufos, tăiat de sus pana jos de noi pentru a-i putea monitoriza inima, o mică etichetă autocolantă pe care scria cu marker negru ANASTASIA. Recunosc etichetele, sunt cele care sunt lipite pe hainutele copiilor la locurile de joacă. După zeci de minute de resuscitare reușim să îi facem inima să bată din nou. Cu speranță pornim spre spital, rugându-ne să nu intre în stop din nou… Pe drum o țin de mână și o mângâi pe creștet. Mă gandesc că poate mă simte și nu mai e speriată… Mă gândesc ca poate chiar o să se trezească din comă… O privesc și văd pe fața ei pace… Rezistă până la spital, o predăm plini de speranță unui medic din UPU. Mergem să completăm materialele consumate și medicația în UPU în care au fost aduși părinții fetelor. Mama lor mă recunoaște și mă întreabă de starea lor. Deși nu am voie să fac asta, îi spun ca a ieșit din stop și că o investighează la spitalul de copii. Mă întreabă dacă o să se facă bine. Îi spun că nu sunt eu în măsură să îi dau această informație, dar faptul că a ieșit din stop e semn bun. Îmi zâmbește și îmi mulțumește. Luăm tot ce ne trebuie și pornim către bază.

Pe drum sunăm la spitalul de copii pentru a ne interesa de starea fetelor. Ni se spune că cea mare are ruptura de splină și este in sala de operații, iar cea mică a făcut stop în timp ce era la computer tomograf. Pe imaginile ce au reușit să le obțină până să i se oprească inima se vedea coloana cervicală ruptă, cu măduva secționată. Din nefericire, de data asta inima ei se oprește pentru totdeauna.

Spune-le, Ioana, că nu vorbești de dragul de a te afla în seamă! Spune-le că nu pentru a scăpa de o eventuală nenorocită de amendă ar trebui să pună niște scaune proaste și să pună niște amărâți de copii acolo ca în fotoliul de acasă pentru ca mai apoi să între într-o depășire nebună și să intre frontal în amărâtul care mergea regulamentar pe banda lui și care a fost găsit de noi cu leziuni incompatibile cu viața, iar tu să scapi cu câteva zgârieturi și o fractură de stern de la centură! Spune-le că în momentul în care îi așază altfel decât cum trebuie, poate fi ultima oară când își văd copiii în viață! Am acceptat să scriu asta (deși știu că mulți vor găsi motive să fie cârcotași) pentru că am o prietenă care merge cu copilul la operație pe cord în Germania și indiferent cât am rugat-o să nu îl pună în landou, că are 1 an și 2 luni și nu aia nu e centură în 5 puncte și nu e ok, ea îmi zice ba că în scaun stă incomod, ba că stă în landou f bine și că omologat de la nu știu ce firmă… Mă simt neputincioasă…

Mulțumesc pentru șansa de a scrie asta aici, pentru cei care te citesc! Sper să facem o diferență”, a scris asistenta pe https://www.printesaurbana.ro

 


sati