Un mare cartier din Bucureşti, lovit de BLESTEM. Mesajul transmis DUPĂ ce a murit: "Su­fletele m-au luat. Sunt zeci de su­flete acolo, jos, care ne cheamă"

de O.P.    |    13 Iun 2013   •   07:05
Un mare cartier din Bucureşti, lovit de BLESTEM. Mesajul transmis DUPĂ ce a murit: "Su­fletele m-au luat. Sunt zeci de su­flete acolo, jos, care ne cheamă"

„A fost în multe rânduri ciumă în ţară, dar analele nu pomenesc de o boală mai grozavă decât «ciuma lui Caragea»“, descria istoricul George Potra.

Una din cele mai crunte epidemii de ciumă a izbucnit în anul 1812, în a doua zi de domnie a lui Ioan Vodă Caragea, iar într-un an a decimat jumătate din locuitorii Bucureştiului.



"Sosirea acestui domn în Bucureşti a fost semnalul unor mari calamităţi în ţară. Chiar în noaptea instalării sale, Palatul Domnesc de la Mihai Vodă, din Dealul Spirii, a ars până la temelii şi Curtea domnească a devenit Curtea arsă", menţionează istoricul Potra în cartea "Din Bucureştii de ieri".



"Vodă Caragea (1812 - 1818) a avut o domnie greu încercată cu epidemia de ciumă, urmată de cutremur şi inundaţii", a declarat istoricul Dan Falcan.

Însă ce s-a întâmplat cu sutele de mii de cadavre care cădeau "pradă" teribilei boli? Acestea erau aruncate în "cimitire comune", încropite la marginea oraşului, iar mai apoi erau stropite cu var. Însă ploile spălau varul nestins, iar ciuma se răspândea cu repeziciune.

Aceste cadavre nu au fost niciodată reînhumate, iar peste aceste cimitire s-au construit de-a lungul timpului cartiere întregi. Este şi cazul cartierului Balta Albă, peste care, spun locuitorii, a căzut un blestem grozav.



Sufletele morţilor de acum două secole încă se zvârcolesc în pământ. Iată ce a trăit pe pielea ei o bucureşteancă în blocul din Balta Albă care pare lovit de blestem:

Angela a povestit pentru jurnalistul Natasa Galche următoarele întâmplări supranaturale: "Nu sunt deloc superstiţioasă, nu cred în para­nor­mal, însă acolo, cu siguranţă, se petrece ceva stra­niu, ceva necurat. Şi spun asta pentru că am simţit to­tul pe propria-mi piele. Dacă aş fi auzit de la alţii, nu aş fi crezut o iotă, dar totul mi s-a întâmplat mie şi par­că nici aşa nu-mi vine să cred. Numai când te gândeşti că toţi care s-au sinucis locuiau pe acelaşi tronson de etaje, te înfiori! E mult prea mult ca să fie doar o sim­plă coincidenţă!

În grădiniţa împrejmuită din faţa blo­cului, acolo unde au şi căzut cei ce s-au aruncat, nu creşte absolut nimic, terenul este mereu uscat şi cră­pat. Vecinii s-au tot străduit să planteze flori şi copăcei, dar nimic verde nu rezistă. Creşte ce creşte şi, în câteva luni, moare. Totul a început când s-a sinucis Marcela. Locuia la etajul opt. Era o femeie durdulie, mereu roşie la faţă, cu poftă de viaţă. Mereu mă oprea şi mă întreba ce mănânc eu de sunt atât de slabă. Chiar cu o zi îna­inte de tragedie, am stat de vorbă. În noaptea în care s-a sinucis, în jurul orei 2, m-am trezit transpirată şi în­gro­zitor de speriată.

O visasem pe Marcela care mă ru­­­ga să nu îi dau de pomană nimic. Dimineaţă, am aflat că se aruncase de la etaj, pe la ora 1. M-am înfio­rat toată, dar mi-am spus că nu a fost decât o coin­cidenţă.

Apoi s-a aruncat de la etaj Mitică. Tot noaptea s-a sinucis. În jurul orei morţii lui, l-am visat. Am simţit cum cineva mă ve­ghează în somn. Deşi dormeam, i-am auzit paşii, apoi i-am simţit respiraţia. M-a luat în bra­ţe şi m-a strâns atât de tare, că mi-au tros­nit oasele.

Par­că se agă­ţa de mine să nu plece. «Nu am vrut să mor», mi-a şoptit. «Su­fletele m-au luat. Sunt zeci de su­flete acolo, jos, care ne cheamă». Apoi, mi-a dat dru­mul şi m-am trezit. A fost cea mai te­rifiantă ex­perienţă din viaţa mea! Mă tot în­treb de ce mi s-au ară­tat toc­mai mie aceste suflete. Nu sunt nici credin­cioa­să şi nici nu cred în fenomene para­nor­male, însă toate aceste evenimente şo­cante şi, totodată, atât de stra­nii, m-au deter­mi­nat să mă mut din acel bloc.

Şi iată, sunt cinci ani de când am plecat de acolo şi nimic ciu­dat nu mi s-a mai în­tâm­plat. Mi-este foarte clar că e ceva legat de acel te­ren. Poate că, în­tr-adevăr, sufletele celor care au mu­rit de ciumă şi au fost zăvorâte în Bal­ta Albă sunt ne­liniştite şi îşi cer tributul, pentru sa­cri­legiul de a nu fi fost înmormântaţi creştineşte".

x close