×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

Locul din INIMA României pe care NIMENI nu îl poate explica. "Am văzut cu ochii mei ruinele, apoi s-au VOLATILIZAT chiar şi din poze"

de O.P.   •   12 Iun 2013   •   08:49
Locul din INIMA României pe care NIMENI nu îl poate explica. "Am văzut cu ochii mei ruinele, apoi s-au VOLATILIZAT chiar şi din poze" 442
Dincolo de teorii ale conspiraţiei şi mistere, făurite de mintea omenească pentru a spori suspansul, în jurul nostru se petrec uneori lucruri pe care nu le putem explica.

Un astfel de loc este pădurea Hoia-Baciu din Cluj, loc pe care oamenii îl cred blestemat şi unde se petrec o mulţime de fenomene de-a dreptul înspăimântătoare. Sute de oameni au fost martoti la aceste fapte de necrezut, iar acum le povestesc tuturor.

Prof. Univ. Adrian Pătruţ  povesteşte într-un interviu acordat jurnalistului Valentin Iacob despre întâmplările reale, dar supranaturale pe care le-a trăit în pădurea de lângă Cluj - Hoia-Baciu.

"Ceva cu totul aparte mi s-a în­tâmplat în 2000, în preajma Paştelui. Mă dusesem atunci la pădure cu un cercetător originar din Cluj, care trăieşte în Germania. Deodată, am observat că din vârfurile a mii şi mii de copaci curgea ceva. Era o sevă, un lichid... Parcă era un izvor ce curgea de pe copaci, de la 10-15-20 de metri şi se aduna la rădăcinile lor. Am rămas încremenit.

Pădurea Hoia-Baciu e cunoscută pentru vegetaţia ei foarte, foarte uscată, aşa că era ceva neobişnuit ce văzusem noi acolo. A doua zi, când ne-am întors, nu mai era nici urmă din seva aceea abundentă ce curgea de pe miile de copaci. Pământul uscat o absorbise cu totul.

Mai există o altă întâmplare tulburătoare la care am asistat, şi pe care n-am povestit-o nimănui până acum. S-a petrecut după 1989 şi în ea a fost implicată o studentă de la Cluj. Eram cu toţii la liziera pădurii, la doar 50 de metri de oraş, pe coasta dinspre sud, care dă spre Someşul Mic şi de unde se vede tot oraşul, în­tr-o deschidere panoramică frumoasă şi mare.

Şi atunci, ceva i s-a întâmplat fetei... Am văzut-o cum a stat tă­cută şi pierdută ca într-o transă, vreme de o oră. Şi când s-a trezit, ne-a povestit ceva straniu. Brusc, în­cepuse să vadă Clujul cel vechi, de acum mai bine de 50 de ani. Nu numai că-l văzuse, dar chiar se plim­base o oră întreagă (ora aceea a ei de transă!) prin Clujul fără blocuri. Mersese pe străzile şi pe bulevardele lui, aşa cum se înfăţişau ele şi înainte, şi în timpul răz­bo­iului. O vreme, am ascultat-o toţi, unii mai încrezători, alţii mai sceptici, după care ne-am dus la autobuz. Sfâr­şitul poveştii a fost stupefiant. Când să plătească, fata a găsit în buzunar o monedă de argint de 100 de lei, cu chipul Regelui Mihai. Apărută de niciunde! Era do­vada că ea fusese cu adevărat, o oră, în trecut. Călă­to­rise, nu avusese o simplă retrocogniţie. E ceva greu de gândit, încă", povesteşte profesorul Adrian Pătruţ.

"Altă întâmplare aparte am trăit-o în 1975. Fu­sesem să fotografiez nişte ruine, erau chiar în centrul pădurii. Era prin ianuarie şi am făcut câteva sute de fotografii lângă ruinele alea, cu un grup foarte mare de prieteni. După vreo două săptămâni, m-am întors să caut locul acela, pentru că-mi plăcuse, mă simţisem bine acolo. Dar ruinele nu mai erau acolo, nici ţipenie, ca şi când n-ar fi fost!... Şi nici nu le-a mai văzut după aia nimeni, nicicând! Iar după câţiva ani, şi imaginile lor au dispă­rut, s-au volatilizat pur şi simplu din fotografiile mele", continuă profesorul.


sati