Prima menţiune a angelicăi ca plantă medicinală datează din anul 1244. Populaţia scandinavă era cea care folosea angelica în scop terapeutic, dar şi culinar. În perioadă Renascentistă, cadrele medicale numeau angelica şi Rădăcina Sfântului Spirit, datorită puterilor sale tămăduitoare în cazul celor mai grave boli.
Angelica era foarte preţuită de către oameni, considerându-se că îngerii i-au conferit proprietăţi vindecătoare.
Printre cele mai frecvente indicaţii terapeutice tradiţionale se numără: guta, ciuma, cistită, afecţiuni pulmonare şi gastrice, stări febrile.
În medicina populară europeană, angelica era folosită ca remediu în durerile de cap, reumatice şi dentare, dar şi în tulburări ale ciclului menstrual, dispepsie şi afecţiuni biliare.
Angelica, planta care poate trata peste 80 de boli
În scop medicinal, plante se culege primăvara şi vara. După ce este recoltată, angelica se lasă la uscat imediat şi este recomandat să se consume într-un an.
Angelica are un conţinut bogat de acizi organici, graşi, glucide şi vitamine din complexul B.
Graţie proprietăţilor sale sudorifice, antibiotice şi gastrice, angelica este eficientă în tratamentul intern a peste 80 de afecţiuni, precum: depresive, astenie, dificultăţi de concentrare, bulimie, gastrită hipoacidă, indigestie, rahitism, tulburări hormonale ale femeii sau boli infecţioase (TBC, ciroză, paralizie, scleroză în plăci).
Cum se utilizează angelica
Angelica este un potenţator pentru orice amestec pentru ceai de plante. De aceea, aceasta este utilizată în fabricarea unor bitteruri foarte apreciate şi în ceaiuri pentru diverse afecţiuni.
Rădăcina şi rizomii pot fi transformaţi în pulbere după uscarea lor în prealabil. De asemenea, fructele pot fi transormate în pulbere şi apoi consumate ca atare.
Pentru prepararea ceaiului este nevoie de o linguriţă de pulbere de rădăcină peste care se toarnă 200 ml apă clocotită. Se lasă la infuzat pentru 10 minute. Se strecoară şi apoi se poate consuma.
