Într-o generaţie care a reuşit în puţine momente să se ridice la înălţimea predecesorilor, Cristi Chivu a fost mereu privit ca un lider. De la debutul în Reşiţa natală, trecând prin Craiova care-şi începuse deja declinul ce avea să o ducă într-un final în liga secundă şi continuând cu Ajax, unde purta banderola la numai 20 de ani, Roma şi Inter, căpitanul echipei naţionale a reprezentat întotdeauna un exemplu de urmat.
Un jucător serios, dedicat, unul dintre preferaţii antrenorilor peste tot unde a jucat şi care a stat deoparte de scandalurile şi cancanurile specifice fotbalistului român. În plus, Chivu a impresionat mereu prin puterea sa de a reveni după accidentările care i-au marcat atât de mult cariera. Cel mai recent exemplu a fost oferit sezonul trecut, atunci când a reuşit să se refacă în timp record după o teribilă lovitură la cap şi să aibă un rol important în tripla realizată de Inter sub conducerea lui Mourinho.
Cu toate acestea, Chivu nu s-a numărat niciodată printre preferaţii fanilor nerazzurri. Întotdeauna dădea senzaţia că este veriga slabă a unei maşinării bine puse la punct. Însă detractorii românului erau nevoiţi să se lupte cu părerile lui Roberto Mancini, Jose Mourinho sau Rafa Benitez, nume importante în fotbal şi care vedeau în Cristi un element important al echipei. În fond, cine se poate contrazice cu The Special One, de exemplu?
„Cel mai bine mă simt în centru, nu ca fundaş stânga, dar pentru binele echipei joc şi în poartă”, a spus deseori Chivu, iar această disponibilitate şi faptul că mereu dădea totul pe teren i-au asigurat continuitatea la nivel înalt. Numai că evenimentele din ultima perioadă par să facă uitate toate lucrurile pozitive realizate de căpitanul echipei naţionale de-a lungul anilor. A fost mai întâi povestea cu absenţa sa de la meciurile României cu Bosnia şi Luxemburg, atunci când a fost acuzat, poate nedrept, că s-ar fi dat lovit pentru a se menaja în perspectiva confruntărilor importante care urmau pentru Inter. Apoi au venit cele patru zile de coşmar.
Profitând de accidentarea de lungă durată a lui Samuel, de evoluţiile neconvingătoare ale lui Cordoba sau Materazzi şi de suspendarea lui Lucio, Chivu a revenit în poziţia sa favorită, cea de fundaş central, în Derby della Madonnina. O victorie a Interului ar fi însemnat depăşirea Milanului în clasament. Nu s-a întâmplat însă asta, rossonerii impunându-se cu scor de neprezentare şi pentru că apărătorul român a încasat un cartonaş roşu după un fault la Pato, scăpat în poziţie clară de gol, când scorul încă era doar 1-0. Patru zile mai târziu, a urmat o evoluţie sub orice critică împotriva lui Schalke şi o nouă eliminare, după două galbene încasate în numai 10 minute, iar italienii au pierdut acasă cu 5-2.
Cu Chivu în poziţia sa favorită, Inter a capotat în cel mai important punct al sezonului, primind opt goluri şi fiind învinsă de marea rivală din Milano şi de ceea ce specialiştii consideră cea mai slabă echipă din sferturile Ligii Campionilor. Ca o curiozitate, în 2010, tot la distanţă de patru zile, nerazzurrii câştigau Deby d'Italia cu Juventus şi băteau Barcelona pe Giuseppe Meazza. În aceste condiţii, nu este de mirare că fundaşul român este scos ţap ispăşitor pentru naufragiul campioanei Europei de o mare parte a presei şi de suporteri.
Este poate o regulă nescrisă a fotbalului ca în astfel de momente un singur om să fie arătat cu degetul. Cu siguranţă, Chivu are pe conştiinţă ultimele două rezultate ale Interului. Atunci când iei două cartonaşe roşii în două meciuri consecutive, în mod evident este o problemă. Chiar dacă este nedrept pentru căpitanul României să fie considerat responsabil pentru involuţia echipei care în sezonul trecut câştiga totul, partea sa de vină nu poate fi trecută cu vederea. Fără îndoială, Chivu nu este VINOVATUL, dar este foarte vinovat că în mai puţin de o săptămână nerazzurri au ratat practic două dintre obiective.
