Apariţia căilor ferate a dat naştere, de-a lungul timpului, unor ,,istorii”, mai vesele sau mai triste, precum şi unor zicale, ale căror poveşti sunt din ce în ce mai puţin cunoscute, de vreme ce actorii lor au dispărut. Una dintre aceste expresii care a circulat în spaţiul românesc, cu semnificaţii diferite de la o epocă la alta, a fost, de pildă, „a avea o clasă mai mult decât trenul”. Încercăm, în cele ce urmează, un exerciţiu de recuperare: explicăm sintagma, realizând în paralel o istorie a claselor trenului, în lume şi la noi.
Marea Britanie a fost patria trenurilor; căile ferate au apărut aici în anii premergători instaurării epocii victoriene. În 1842, noul mijloc de transport a fost validat inclusiv de sobra regină Victoria (1837-1901), recent instalată la cârma regatului. Dar, pentru o lume conservatoare, cu reguli clare, morală rigidă, precum cea britanică, era nevoie ca noul mijloc de deplasare să intre în normele şi convenienţele sociale, care impuneau etichetări şi delimitări între persoane şi spaţiile ocupate de acestea.
De aceea, vagoanele trenurilor au început să fie construite şi exploatate în funcţie de membrii claselor sociale care le foloseau în timpul unei călătorii. Delimitările nu s-au oprit însă doar la interioarele vagoanelor, ci şi la elementele exterioare. Spre exemplu, pe linia Liverpool-Manchester, vagoanele pentru aristocraţie aveau culoarea galbenă, iar cele pentru omul obişnuit erau albastre.
Începând cu anii 1835-1836, clasificarea în vagoane de clasa I şi vagoane de clasa a II-a începe să devină curentă în sistemul feroviar britanic şi, de aici, avea să fie preluată de întreaga lume. Oricum, expresii precum clasa I şi clasa a II-a nu erau noi; dar, e drept, ele erau folosite într-un cerc mult mai restrâns, pentru a descrie ordinea meritelor absolvenţilor din universităţi. Acest înţeles a fost preluat şi de companiile de cale ferată. La vremea apariţiei lor, clasele desemnau standardele de calitate în domeniul feroviar, iar abordările și interesele companiilor feroviare erau acelea că trebuie să existe corelări între preţuri şi viteză, între valoarea serviciilor prestate şi preţul plătit, justificându-se, astfel, existenţa claselor vagoanelor.
Vagoanele de clasa a III-a: Parly şi Gov. Costuri: un penny pe milă
În 1844, pentru a facilita accesul oamenilor de rând la noul mijloc de transport, legislaţia engleză a impus companiilor feroviare să introducă şi vagoane de clasa a III-a, care au fost denumite, mai în glumă, mai în serios, vagoane parlamentare sau guvernamentale, denumirea prescurtată şi folosită de oamenii obişnuiţi fiind aceea deParly(amentary) sau Gov(ernment). Costul călătoriei cu aceste trenuri era unul simbolic, numai un penny pe milă. Ele au devenit repede foarte populare, transportând milioane de călători, pentru care atmosfera era una cordială, plină de viață, contrastând cu atmosfera glacială și morga călătorilor clasei I.
Apariţia celei de-a treia clase era rodul percepţiei majorităţii societăţii victoriene, cum că lumea lor era împărţită în trei clase sociale. Cineva remarca, evident, cu obişnuitul umor britanic, faptul că societatea era împărţită de căile ferate în trei clase: filistini, gloată, barbari. Pentru înalta societate era o chestiune de statut şi de prestigiu să călătoarească doar la clasa I și să nu se amestece cu cei care călătoreau în vagoane de clasa a II-a sau în pig class, aşa cum erau denumite, în derâdere, vagoanele clasei a III-a.
Continuarea pe historia.ro
