La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul de Externe
al Franţei, a propus Germaniei, dar şi altor state, să contribuie la
realizarea ?unei solidarităţi de facto? şi să pună ?bazele concrete ale
unei federaţii europene indispensabile pentru menţinerea păcii?. Lua
sfârşit o lungă istorie de confruntări sângeroase şi se inaugura o nouă
etapă, bazată nu pe forţă şi violenţă, ci pe cooperare economică şi
armonizare legislativă. La 9 mai, în Salonul Orologiului din Quai d'Orsay, Paris, Schuman a citit proclamaţia care avea să schimbe destinul Europei.
UNIUNEA EUROPEANĂ S-A NĂSCUT LA 9 MAI
Contextul
european postbelic
Sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial dezvăluie
o Europă devastată, în plină criză politică şi, cel mai rău, divizată prin ?cortina
de fier?, în blocul de Est şi blocul de Vest. Perspectiva unei a treia
conflagraţii mondiale pune roţile diplomaţiei în mişcare şi astfel iau naştere
mai multe organizaţii internaţionale, la nivel universal şi regional-european,
cu caracter politic, militar sau economic ? de pildă, Organizaţia Tratatului
Atlanticului de Nord (NATO). Toate au ca scop principal păstrarea păcii, printr-o
politică mondială capabilă să prevină conflictele. De asemenea, este vizată
reconstrucţia şi consolidarea economică a Europei.
În primăvara anului 1950, Războiul Rece este
la debut. Miniştrii de externe din Marea Britanie şi Statele Unite îi
încredinţează omologului lor francez de la acea vreme, Robert Schuman, o
misiune deosebit de importantă: crearea unui plan care să ducă la reintegrarea Republicii
Federale Germania în concertul european. La doar cinci ani de la sfârşitul
războiului, apropierea şi reconcilierea cu foştii inamici pare un plan fără
şanse de succes. Totuşi, Europa are nevoie de garanţia unei păci durabile,
având experienţa unui trecut de erori de nerepetat, iar o relaţie nouă între
Franţa şi Germania, bazată pe respect şi încredere, este considerată soluţia
problemei. Dacă aceste două state pot să lege din nou legături strânse, atunci
şi alte state europene vor urma calea reconcilierii.
În faţa acestei misiuni deosebit de dificile, Robert Schuman recurge
la geniul unui om cu o experienţă remarcabilă, acumulată de-a lungul unei
îndelungate cariere internaţionale: Jean
Monnet. Fiu al unui prosper
vânzător de coniac, el este un oficial de rang înalt în administraţia Franţei,
care amestecă un cult al libertăţii cu respectul pentru ordine şi ierarhie.
Considerat artizanul Unităţii Europene, pragmatic, preocupat de găsirea celor
mai eficiente soluţii, nu a deţinut vreodată un mandat politic. Omul cel mai
potrivit să ducă la îndeplinire o asemenea misiune.
Strategia lui Monnet este sclipitoare. Porneşte
de la premisa că crearea unui edificiu instituţional multinaţional este o iluzie,
iar statele abia scăpate din război s-ar opune vehement. Cooperarea europeană
are nevoie de obiective precise, cu impact psihologic puternic, care să se
extindă într-o perioadă de timp îndelungată şi către alte competenţe.
Integrarea Germaniei din punct de vedere economic şi politic într-o comunitate
puternic structurată este necesară atâta timp cât independenţa acesteia poate
ameninţa pacea. Soluţia este deosebit de ingenioasă şi dă peste cap toate
schemele diplomaţiei clasice: plasarea producţiei de cărbune a Germaniei şi de
oţel a Franţei sub responsabilitatea unei autorităţi supreme comune,
independente, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state
europene. Odată reunite sub o singură autoritate, nici una dintre ţări nu va
mai fi în poziţia de a o ameninţa pe cealaltă. (Pe de altă parte, Franţa avea o
nevoie acută de cărbunele nemţesc.)
Învăluit în secret, având avantajul surprizei,
proiectul este finalizat în a noua sa variantă pe 6 mai 1950. Robert Schuman
acceptă planul lui Jean Monnet fără comentarii şi, la 9 mai, îl prezintă în
şedinţa de guvern. Colegii de cabinet aplaudă iniţiativa. Concomitent, documentul
îi este înmânat cancelarului german Konrad Adenauer, la fel de entuziast. În
după amiaza aceleiaşi zile, la ora 16:00, proiectul este făcut public sub
numele de Declaraţia sau Planul Schuman.
Jean Monnet şi Konrad Adenauer
Planul abordează, cu pragmatismul tipic lui
Monnet, problema construcţiei europene sub aspectul supranaţionalismului. Mai
exact, integrarea într-un asemenea organism se face la nivel economic, în
detrimentul politicului. Cooperarea economică tradiţională între state se
prezintă acum într-o nouă formulă: cea a integrării.
Aici, statele transferă anumite competenţe proprii în domenii delimitate
strict, către o entitate supranaţională.
Relaţiile internaţionale cunosc cu această
ocazie o nouă perspectivă, cea a exercitării în comun a suveranităţii, în
domeniile delimitate. În acelaşi timp, iniţiativa lui Monnet, pornită din
raţiuni pragmatice, are şi un efect secundar major, pe care istoria îl
recunoaşte ca transformare pacifistă a raporturilor europene. Nu este de mirare
că, alături de Robert Schuman, este recunoscut ca părinte al Europei unite. Ziua
de 9 mai marchează începutul drumului către ceea ce astăzi poartă numele de
?Uniune Europeană?. Este motivul pentru care la Milano, în 1985, în cadrul
Summitului liderilor europeni s-a decis aniversarea zilei 9 mai ca ?Zi a
Europei?.
La 18 aprilie 1951, şase ţări ? Belgia,
Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda ? semnează Tratatul de la Paris
privind prima dintre comunităţile europene, Comunitatea Economică a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO). Acordul intră în vigoare din iulie 1952. Comunitatea
stabileşte cei patru piloni pe care funcţionează şi astăzi Uniunea Europeană: o
?Înaltă Autoritate?, cu membri numiţi de guvernele naţionale - Comisia
Europeană de astăzi; un Consiliu al Miniştrilor care în care să fie prezentate
interesele naţionale ale fiecărui stat; o Adunare Parlamentară şi o Curte
Europeană de Justiţie care să interpreteze legile comunităţii.
Între timp, Jean Monnet este conştient că
Franţa nu va renunţa vreodată la suveranitate pentru o entitate federală şi nici la ambiţiile de super
putere pentru una supranaţională denumită ?Statele Unite ale Europei?. După
principiul ?fiecare la timpul său?, lucrurile trebuie făcute pas cu pas,
considera Monnet: ?Unitatea europeană nu are un plan - e un proces. Natura umană
nu se schimbă. Dar când naţiunile şi oamenii acceptă aceleaşi reguli şi
instituţii, comportamentul faţă de ceilalţi se schimbă. E chiar un proces de
civilizare.?
Ulterior, în 1957, prin Tratatul de la Roma, este
înfiinţată precursoarea UE, Comunitatea Economică Europeană (denumită şi Piaţa
Comună), implementată începând cu 1 ianuarie 1958. Se transformă în ?Comunitatea
Europeană? şi este primul pilon al Uniunii Europene. Definitivarea acesteia se
face prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii
Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), la 7 februarie 1992. Astăzi,
Uniunea Europeană este, mai mult decât un succes postbelic de proporţii, un
proces în evoluţie continuă. În anumite privinţe, europenii devin tot mai
dependenţi de rezolvarea unor probleme comune prin instituţii comune.
Breşa
din sistemul lui Monnet
Jean Monnet recunoaşte că planul său îşi are
limitele inerente: ?sistemul de integrare va funcţiona până când liderii vor
dori extinderea lui de la uniunea economică la cea politică?, arată arhitectul
Uniunii. Pentru acest nou aspect, Uniunea are nevoie de un nou Jean Monnet,
care să poată gândi un nou sistem original pentru buna funcţionare a
sistemului. Cum acest om nou nu s-a arătat, o serie de tratate elaborate în timp
au stabilit regulile politice potrivite. Ultimul dintre acestea este ?Tratatul
de instituire a unei Constituţii pentru Europa?. Sistemul politic rezultat din
aceste acte reflectă principiul democratic al separării puterilor în stat în
puterea legislativă, executivă şi juridică, iar în ce priveşte procesul
legislativ, urmăreşte principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii:
*
Consiliul European şi Preşedintele Consiliului European;
*
Comisia Europeană (Comisia UE);
*
Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniştri);
*
Parlamentul European;
*
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene;
*
Curtea Europeană de Conturi.
Criticii lui Monnet susţin, de la bun început,
că ?metoda funcţionalistă? a lui Monnet nu va produce de una singură o
federaţie europeană în adevăratul înţeles al cuvântului. Solicitând o
constituţie europeană, ei arată că numai aşa un act de voinţă politică va fi
acceptat unanim. Alţi critici consideră că Monnet maschează faţă de public
intenţiile sale federaliste cu faţada inofensivă a unei uniuni economice.
Jean
Monnet: ?Nu va fi niciodată pace în Europa, dacă statele sunt reconstruite pe
baza ideilor de suveranitate naţională.?
Dacă obiectivul esenţial imediat al unei Europe
unite a fost acela al cooperarii paşnice dintre state, astăzi ambiţiile sunt
altele: construcţia unei Europe care respectă libertatea şi identitatea tuturor
popoarelor membre. Totul pentru ca cetăţeanul european să simtă că îşi păstrează
valorile, tradiţiile şi limba sub cerul comun bleumarin cu steluţe galbene.
Iată ideea care a însoţit permanent demersul lui Monnet: ?Noi nu coalizăm
state, ci unim oameni!?
Ella Moroiu, Antena3.ro
