A fost cândva o insulă pe Dunăre. Insula Ada-Kaleh era într-o vreme – pentru locuitorii ei, dar și pentru cei care au vizitat-o vreodată – un loc paradisiac.
Vorbim la trecut.
Ridicarea barajului Hidrocentralei Porțile de Fier I, mândria hidrotehnicii românești, a inclus între pierderile colaterale și trecerea definitivă în istorie a acestui loc. [...]
Insula lor [n.e.: a locuitorilor, majoritar turci] a fost acoperită între 1970-1971 de apele lacului de acumulare al hidrocentralei. Odată cu insula dom sub ape sute de ani de istorie zbuciumată, destine împlinite și povești trăite la margine de imperii (otoman, habsburgic), mituri și legende născute între ape.
***
[Gh.B.] „La noi parcă totul stătea pe loc, nu alerga nimeni. S-alergi după una, după alta... nu era fuga asta. Vedeți, viața de acolo nu are nimeni unde să o mai întâlnească, pentru că pe bucățica aia mică de o mie șapte sute pe cinci, șase sute lățime, acolo ne desfășuram toată activitatea: de la pâine, lapte, cafenele, magazin, librărie, fabrică de țigarete, fabrică de confecții... [...]
Acolo nu se poate spune legături apropiate, pentru că insula... totul era unu'. Era, cum să vă spun? Ca o curte mare în care erau mai multe case. Nu se închideau casele, majoritatea caselor n-avea garduri. Dunărea ne înconjura, ne păzea, parțial ne și hrănea. Ne păzea de tot ce era rău de dincolo. De aia la noi nu aveai nevoie de chei ca să încui ușa. Delimitările de grădină existau într-un fel, dar nu era absolut interzis să faci un pas dincolo sau să iei un fruct din grădina cutăruia. Foarte multe curți nu mai aveau garduri în ultimul timp. Nu se mai păstrau acele garduri înalte [de odinioară], ca femeile să nu fie văzute de bărbații străini. [...]
Vedeți, sunt locuri pe care numai noi le mai știm. Noi le-am călcat, reținem fiecare pomișor unde era. Exista un colț de cetate unde creștea un cais, îl am într-o imagine. Îmi amintesc cum mergeam și luam caise din caisul ăla. Primăvara, până și zidurile înfloreau. Între cărămizile acelea – care se deterioraseră în timp, s-a depus stratul ăla de praf, de pământ – era totul o floare de gura-leului, de sus până jos. Mă cățăram pe zid și culegeam flori de gura-leului.”
***
[K.N.] [răspuns la întrebarea «Mai păstrați ceva de pe insulă?»] „Am fotografiile. [...] Altceva n-am de la Ada-Kaleh. Nu mai am altceva, nu mai am! Tabloul de la mamea mea, și fotografii... Ada-Kaleh-ul o să-l visez când am să mor! Ăsta a fost Ada-Kaleh-ul nostru! S-a dus, s-a înecat, nu mai este nimic! Când pleci spre Orșova, numai un stâlp de lumină se vede. Cum să spun? Cum e ăsta de-afară de la noi, la lumină, la stradă. Așa un stâlp este! Au lăsat stâlpu' ăla ca să se vadă unde a fost Ada-Kaleh-ul.”
Continuarea pe historia.ro
