Nu e vorba de numele sărbătorii, ci de un aliment ritual de Paşti, şi anume anafura pe care preotul o împarte credincioşilor.
Acesta este sensul de bază al termenilor latineşti şi greceşti care stau la originea cuvântului din română. Ambele provin însă de la un cuvânt ebraic, un cuvânt care însemna "trecere" şi se referea la ieşirea evreilor din Egipt şi ulterior la mielul sacrificat de ei de Paşti. Apoi, prin extindere, la preparatul din aluat nedospit, copt în foi subtiri, pe care-l mănâncă evreii la această sărbătoare.
În română, din termenul latinesc au rezultat două cuvinte: pasca şi Paştele, care însemna iniţial pâinea sfinţită împărţită de preot după slujba Învierii. De fapt pâine cu vin, binecuvântate în noaptea de Înviere.
Prin urmare, "a lua Paşti sau Paşte" înseamnă a primi din pâinea sfinţită şi stropită cu vin la slujba de Paşte. Acest cuvânt apare şi când anafura e înlocuită de un alt produs. Şi în lumea românească veche se întâmpla asta destul de des.
Românii ortodocşi din Transilvania de exemplu, pentru că nu aveau unde să meargă la biserică, adunau muguri de arbuşti şi îi împărţeau familiei, se închinau, făceau mătănii şi înghiţeau acei muguri ca pe o împărtăşire cu anafura de Paşti. În Mărginimea Sibiului, de asemenea, este documentată înlocuirea Paştilor cu muguri de brad.
Acum noi primim în general după slujbă o punguţă sau un plic din hârtie cu anafură stropită cu vin, sfinţite de Înviere, asta înseamnă a lua Paşti.
