x close

În Premieră. Opera de trei parale

19 Dec 2019   •   09:00
În Premieră. Opera de trei parale

Lucrarea lui Constantin Brâncuși s-a aflat în centrul unui scandal de proporții. Un colecționar francez, posesor al sculpturii denumite Peștele, a dat in judecată un dealer de artă. Lucrarea pe care i-o împrumutase a căzut de pe piedistal și s-a rupt în două.

Acum câteva luni, despre bizarul incident a vuit presa de pe tot mapamondul. Și asta pentru că cei implicați nu sunt așa, niște unii cărora poate să le cadă un Brâncuși ca ursu-n spinarea vacii. De fapt, numele proprietarului francez, Marc Baradel, e bine știut în lumea colecționarilor de artă. Asta l-a ajutat să asigure sculptura la 5 milioane de dolari atât în Marea Britanie, cât și în Statele Unite. Iar apoi să o încredințeze unei cunoscute companii newyorkeze care, în schimbul unui comision, urma să o scoată pe piață, prețul de vânzare fiind peste 22 de milioane de dolari.

Doar că n-aduce anul ce-aduce ceasul. Baradel spune că negustorul Asher Edelman, reprezentantul companiei americane, ar fi așezat neglijent opera pe soclul ei. Edelman declară contrariul: că Baradel a fost cel care s-a ocupat de montarea lucrării. Aceasta a căzut și s-a spart pe loc și, coincidență s-au nu, nenorocirea s-a produs imediat după semnarea contractului. În consecinţă, colecţionarul îi cere dealerului despăgubiri în valoare de 22.500.000 de dolari. El cere de asemenea 5 milioane de dolari de la două companii de asigurări.

Speța se judecă acum la Curtea Supremă din New York. Sunt șanse ca francezul să câștige mai mult decât a sperat, reușind performanța de a obține un rezultat întâmplător, cum s-ar spune. Ceva nu miroase bine, doar că toată lumea pare să aibă nasul înfundat. Publicațiile internaționale, citate mai apoi și de cele naționale, nu au spus o secundă că piesa e doar atribuită lui Brâncuși sau a cărei autor e posibil să fie Brâncuși.

Articolele vorbesc despre o sculptură de Brâncuși, punct. Și asta în ciuda faptului că, spre deosebire de ceilalți pești din seria sculptorului, această versiune nu a mai apărut în niciun catalog de referință, în nicio expoziție de renume, la nicio licitație publică. Așa că ne-am întrebat noi: cum, când și de unde a apărut sau unde a stat ascunsă această lucrare? Răspunsul e pur și simplu de necrezut. E posibil să fie regie, doar că scenariul nu ne aparține. Oricum, dintre minciunile din toată tărășenia, asta s-ar putea să fie cea mai puțin neadevărată.


 
Un brâcuși, doi brâncuși, trei brâncuși, 60 de brâncuși. Cu ghilimele sau fără, rămâne de văzut, dar aceasta ar fi fost valoarea numerică la care se ridica așa-zisul tezaur, din inventarul căruia ar fi făcut cândva parte și peștele lui Baradel și  multe alte lucrări despre care o să vorbim mai târziu. Cert e că astăzi din colecția de altădată  n-a mai rămas mare lucru. 

Înainte să pricepem măcar noi ceva, trebuie să știți că personajul despre care vorbim e Gheorghe Manea, descoperitorul necunoscut al operelor necunoscute și un român, născut poet. Niște exemplare din această artă modernă le-ar fi găsit chiar nea Manea la începutul anilor 90, în casa partenerului său de șpriț. Căraseră de la el cam două roabe de pietroaie din astea, plată pentru perioada în care l-ar fi îngrijit pe amicul său căzut în păcatul beției, patimă de la care i s-ar fi tras și moartea. „Dupa Revoluție mă duceam să beau, cum beau toți bărbații, la o casă, îi zicea la partid și am cunoscut un tip, Dică-l chema, Dică Brandl”, spune Manea. 

Dică Brandl e de fapt fiul lui Lucia Brandl, cunoscută ca Bebe Brandl și recunoscută ca și colecționar de opere de artă. Iar legenda croită în jurul acestor lucrări spune că ea l-ar fi găzduit pe Brâncuși în casa părintească pe vremea când acesta studia la Belle Arte. În schimbul acestui gest, sculptorul îi dăruia tot ce cioplea. Așa că aceste lucrări de tinerețe ar fi, mai degrabă, simple căutări de idei, exerstate pe bucăți de lemn sau pe bolovanii aflați la îndemână.

O fi el un om cu șapte clase și o profesională, dar, spune dacă tot s-a ales cu această avere, a citit tot ce se putea ca să o poată valorifica. Și știe el că pe undeva scria că studentul Brâncuși sculpta într-una, așa că în țară ar trebui să se găsească mai multe opere din perioada școlii. Dar, spune Manea, pe lângă acest pat și tot felul de eboșe, amicul său Dică Brandl chiar moștenise și o lucrare de mare valoare.

Așa că legenda acestor lucrări necunoscute  are în centrul său o operă atestat originală, consemnată într-adevăr într-un album de referință ca făcând parte din colecția  familiei Brandl. Vecinul lui Dică Brandl spune însă că acesta a încercat să vândă o copie a Supliciului și nu originalul din posesie, așa cum spune Manea.

Din cauza acestei copii, regimul comunist a perchiziționat casa Brandl și i-a confiscat familiei originalul. Şi asta în ciuda faptului că opera aparţinea în acte copiilor lui Dică. Fiul și fiica lui, ajunși la maturitate, au revendicat în instanță lucrarea de la statul român: au câştigat, au pierdut, au intetat un alt proces. Speța se judecă încă și asta e motivul pentru care nu au dorit să ne acorde un interviu.

Sunt convinşi însă că oameni din anumite structuri fac tot posibilul ca ei să nu mai ajungă în posesia Supliciului, iar legenda cu brâncușii găsiți în podul lor să meargă mai departe. În realitate, au scotocit nu o dată prin acel pod și dacă acolo ar fi fost lucrări de Brâncuși, tatăl lor ar fi vândut una dintre ele și nu se mai chinuia să facă vreo dublura. Cât despre original, acesta nu fuseseră primit direct de la Brâncuși.

Colonelul Nicoară Popovici e, de fapt, bărbatul care nu i-a fost niciodată soţ Luciei Brandl, dar cu care aceasta a avut un copil, pe Dică. „Supliciul” a fost răsplata pentru efortul de a-l creşte fără sprijinul tatălui biologic.  Mai mult, după ce i-am arătat fiicei lui Dică actul care se pretinde a fi un contract între el şi Gheorghe Manea, aceasta a spus răspicat că e un fals, pentru că tatăl său nu se semna aşa şi nici scrisul nu-i aparţine. Mai mult, tatăl său nu avea cum să declare că Brâncuși a fost găzduit în casa bunicilor pentru că asta nu s-a întâmplat. De fapt, sunt mai multe acte făcute cu Manea, iar în unele dintre ele

Dică Brandl pare să uite numărul casei la care stă, pentru că o dată trece nr.10, altădată, nr.4. Ca să nu mai vorbim de faptul că textul unuia dintre contracte poate fi schimbat oricând pentru că e scris cu un creion. Mai departe, ar fi fost treaba celor care au investigat cazul, să scoată semnătura lui Brandl din dosar și să o compare cu cea de pe așa zisul act de vânzare de Brâncuși pe 2 lei. Dar asta nu s-a întâmplat, deși prin 2005, Virgil Nițulescu, pe atunci secretar de stat la Ministerul Culturii, a sesizat organele, așa-zis competente. Bănuit că ar fi autorul acestor lucrări a fost chiar nea Manea. O fi avut Brâncuși o premoniție legată de cel care avea să-i descopere lucrările de tinerețe și i-a făcut portretul. 

Și omul și-a văzut de treabă, așa că brâncușeii lui au început să apară prin mici expoziții, în cărți, ziare și pe la televizoare. Devenise foarte clar că, în această poveste, Gheorghe Manea nu e singur. De fapt, au apărut alte surse, alți proprietari de brâncușei, alte legende cu alte poduri. S-au găsit martori care povesteau că și sculptorul Gheorghe Anghel, care a fost apropiat de Brâncuși, ar fi avut astfel de lucrări.  Ele ar fi ajuns apoi la un colecționar împătimit, pe nume Alexandru Bălintescu. În casa acestuia ar fi  fost văzute, în perioada comunistă, de catre istoricul Vasile Aremia.

Legenda spune că aceste lucrări ar fi ajuns în podul căminului cultural de la Costești. Doar că  fostul director al căminului care gazduieste colectia Balintescu nu o confirma. Lucratura, ni s-a spus aproape în șoaptă, ar fi a unor persoane de la anumite servicii care fie i-au construit lui Brâncuși un atelier post-mortem, fie, spun alții, au dat iama în depozitele de artă confiscată de Ceaușescu. Cea de-a doua variantă e cea pe care o susține și Luminița Brâncuși, strănepoata marelui Maestru.

Unul dintre de personajele care a vândut lucrări atribuite lui Brâncuși era Ion Mâncu, fost curier diplomatic al Ministerului de Externe. Cât a fost în viață, acesta ar fi mărturisit că la  începutul anilor 90 a scos în afara granițelor 17 piese. Alte două, Madonna și Rugăciunea au ajuns la ROMSIT, societate de comerț exterior care a investit în artă încă din 1977. Aceasta a declanșat o cercetare asupra sculpturilor, finanțând demersul cu sute de mii de euro. 

În baza rezultatelor acestor cercetatri, ROMSIT a obținut în instanță dreptul de a vinde operele ca fiind de Brancuși. Doamna din umbra e fostul finansist al societății. Iar nea  Manea e fostul portar. ROMSIT a achizitionat lucrări și de la el, dar reprezentanții societății nu le pun în aceeași oala cu cele cumparate din alte surse și tin ca fiecare sculptură să fie judecata separat. Cert este că acestor lucrări li s-a croit un destin public. Iar unul dintre pionii principali  in aceasta constructie a fost sculptorul Constantin Antonovici, ucenicul lui Brancusi insusi, singurul care are diploma de la marele maestru.

Ministerul Culturii a vrut să oprească fenomenul apelând la critici de artă care au respins cu înverșunare posibilitatea ca aceste cioplituri să fi văzut vreodată dalta maestrului. Au si incercat sa explice publicului ca daca erau lucrari de tinerețe facute in Romania, acestea ar fi fost sculptate de Brancuși în alt stil.

S-a cerut chiar și expertiza de afară, de la Teja Bach, considerat cel mai avizat brâncușolog al planetei. Și potrivit unui document care privește o sculptură, denumită Hristos, verdictul a fost negativ. Expertul nu crede că lucrarea e un Brâncuși autentic.  Gheorghe Manea, ca și alți proprietari de brâncușei, îl bănuiește pe Teja Bach de prea mult subiectivism. Culmea e ca piesa care a fost analizată în Austria provine tot din colecția sa. Un anume domn Boteanu, i-ar fi cerut mai multe sculpturi, promițându-i o împărțire cinstită a câștigului în cazul în care va reuși să autentifice și să vândă ceva. Omul a murit, iar Manea nu a mai vazut nici lucrararile, nici banii.

Așa ar fi făcut cu mai toată colecția, împărțind piese în stânga și în dreapta cu acte sau fără,  gratis sau pe mai mai nimic. Ba chiar unele  i-au fost și furate. Iar acum lucrările lui, în ciuda suspiciunii că ar fi falsuri, se vând pe bani frumoși. Chiar noi am făcut un tur al galeriilor de artă și ne-am dat drept poțeniali cumpărători de brâncuși vânduți la pungă de rafie.

Nu știm  dacă sursa originală a acestor sculpturi e nea Manea, cum nu știm nici dacă să-l credem sau nu pe cuvânt atunci când spune că lucrări de ale lui au ajuns și pe la politicienii Gigi Becali și Adrian Năstase. Evident, că la început n-am luat în serios nici mărturisirea că peștele care s-a spart în sediul unor mari negustori de artă ar fi al lui.

Prin urmare, vazand ca e un act cu o valoare juridica incertă am zis că Manea vrea să se lege de povestea de la New York pentru a ridica puțin cota propriei colectii. Deși fotografia din carte este de proasta calitate, la o analiză mai detaliată, se vede că peștele care a fost în colecția Manea este într-adevăr același cu cel pe care îl are acum Baradel. Dincolo de forma și dimensiunile identice, e și aceeași bucată de marmură, iar striațiile de pe ea sunt imposibil de replicat.Doar că, și aici intervine o altă tărășenie, Baradel ar fi falsificat data la care a achiziționat lucrarea, cât și numărul lucrărilor cumpărate de la Manea.

Și după această concluzie și acest interviu a venit surpriza. Gheorghe Manea a luat legătura cu noi, spunându-ne că vrea să-și schimbe declarația dată inițial. Gheorghe Manea a început să se contrazică. Acum reiese că Baradel a cumpărat lucrări de la Manea înainte ca Manea să devină proprietarul lor. Rămân însă actele publicate în carte care nu mai pot fi schimbate: actul din 1991 prin care Gheorghe Manea pretinde că a primit sculpturile, fotografia și inscripția care arată că în 2014 Peștele era încă la în colecția sa.

Când a conștientizat această situație și a simțit, probabil, că toată vina ar putea fi aruncată asupra lui, ne-a mărturisit că între timp a fost chemat la Ambasada Statelor Unite să depună mărturie de față cu un notar american. În acest context a trebuit să spună că a vândut peștele în 1990.

În 1990 România nu avea încă o lege a protejării patrimoniului, în 2015 legea exista deja. Așadar, dacă sculptpura e un Brâncuși autentic, atunci s-ar putea ca lucrarea să fi părăsit ilegal țara. Dacă e un fals, atunci atât casele de asigurări, cât și compania căreia i-a fost încredințată lucrarea au fost înșelate și împreună riscă să piardă peste 27 de milioane de dolari. În orice caz, la mijloc pare a fi o infracțiune de proporții. Marc Baradel n-a dat curs solicitării noastre de a răspunde la câteva întrebări legate de data achiziției, proveniența și autenticitatea sculpturii.

Dar putem trage câteva concluzii din documentele care vorbesc despre istoricul ei. Baradel recunoaște că are lucrarea de la Gheorghe Manea, doar că data la care a fost descoperită e mutată înainte de Revoluție. Ce-i drept, românul s-a tot încurcat în declarații și a tot scos din joben diverse acte. O dată a suținut că a găsit comoara lăsată de Brâncuși în 1990, altădată în 1991, dar niciodată în 1988. Apoi, fără niciun suport documentar e preluată legenda familiei Brandl care ar fi moștenit colecția de brâncușei, forțând și mai mult conexiunile ei cu Brâncuși sau cu oamenii care l-au cunoscut pe marele sculptor, evitând mărturiile celor care neagă această construcție și au și dovezi în acest sens. Per total, întreaga proveniență a Peștelui atribuit lui Brâncuși pare ajustată, nu și verificată. 

Și totuși, Peștele o lucrare autentificată de un doctor în Brâncuși. O cheamă Doina Frumușelu și tot ea este cea care a scris despre lucrările de tinerețe atribuite marelui sculptor. Doar că  din această categorie a exclus tocmai Peștele lui Baradel. Ea a considerat că această lucrare e realizată de Brâncuși în perioada de maturitate artistică, mai exact între anii 1920 și 1923. Și atunci proprietarul sculpturii poate să ceară pe ea 22 500 000 dolari. Menționăm că Doina Frumușelu a refuzat să ne acorde un interviu.

Procesul e pe rolul Curții Supreme din New York, iar dosarul conține și două expertize efectuate de două companii, fiecare cu echipa ei de cercetători. De fapt, misiunea lor a fost să stabilească prețul cu care poate fi vândută lucrarea acum, după ce a fost spartă și reparată, iar pentru asta experții au trebuit să stabilească valoarea inițială. Și, cum era de așteptat, rezultatele se bat cap în cap. Primul grup a evaluat lucrarea la 5 000 de dolari, considerând că e o piesă fără valoare artistică. Nu are nici dinamica nici forma celorlalți Pești din seria Brâncuși.

Peștele lui Baradel nu se rotește, marmura nu are striațiile potrivite pentru a sugera mișcarea prin apă. Nici forma lucrării nu spune nimic, deși ar fi trebuit să fie alungită și să aibă un capăt mai ascuțit. Mai mult, pentru Brâncuși, socul e parte din operă și nu un simplu suport. Cealaltă companie s-a raportat la valoarea stabilită de Frumușelu și a considerat că în urma spargerii Peștele lui Baradel s-a depreciat cu 75 la sută. Așa că acum ar mai valora 5 625 000. Nu-i nimic. Manea mai are unul.

Cu Gheorghe Manea ne-am întâlnit de mai multe ori, iar colecția lui pare să aibă o dinamică aparte. Lucrările apar și dispar peste noapte. Iar ultima apariție a fost chiar Peștele. Pare că undeva există un laborator în care niște eminențe cenușii inventează legendele, iar apoi pe calapodul lor se găsesc și operele potrivite.

Cimitirele sunt pline, morții nu pot vorbi. Așa că demonstrează dacă poți că un om, contemporan cu Brâncuși nu s-a intersectat cu vreo rudă de-a maestrului de a 7a spiță. Iar aceasta folosea brâncușul ca greutate peste putina cu murături. Povestea nu este o invenție. Chiar ne-a fost dat să auzim și așa ceva. Doar că avem o veste pentru toți proprietarii naivi din țară. Pietrele vorbesc, nea Manea știe. Între timp, însă, nea Manea s-a pus la curent și cu alte cercetări științifice. A auzit el că undeva în străinătate se poate stabili vechimea lucrărilor sale. Și, dacă dă Dumnezeu și Baradel face jumi juma, așa cum a promis, va avea această șansă.

Avem o veste și pentru Manea. Cercetare la cel mai înalt nivel se face și în România. Iar analiza pe care și-o dorește nu este cea mai relevantă pentru a stabili autenticitatea unei lucrări. Așa că-i propunem omului să-și experiyeye Peștele. Inițial, a fost de acord. Doar că la scurt timp piesa dispare în vederea vânzării. Îl convingem pe Manea să-i fie analizată o altă  lucrare din colecție.

Primim la pachet și niște desene și bonus, un așa zis tablou de Chagall care provinem, spune Manea, de la niște țigani din târg.  Ajungem cu ele la Institutul de Cercetare și Dezvoltare pentru Optoelectronică, la o echipă de investigatori de bunuri culturale, cercetători care colaborează cu cele mai mari muzee din Europa. Le arătăm mai întâi Chagall-ul, dar asta doar spre amuzamentul tuturor pentru că personajele erau evidențiate cu un marker. Apoi, trecem la desenele făcute, posibil, de același Chagall, dar care își dorește foarte mult să se semnze ca Brâncuși, doar că nu-i iese. Nici măcar din a doua încercare.

Cine poate să creadă că Brâncuși ar fi încercat să se semneze și să nu-i convină propria semnatură? Acest lucru l-ar fi putut face doar cel care a încercat o imitație și nu a fost mulțumit de ea. Mai mult, nu există nicio dovadă că Brâncuși păstra doar primele litere, atunci câmd semna pe o coală de hârtie, prescurtare specifică doar semnăturilor în piatră. Dar aici, oricum, nu vorbim despre semnătura maestrului. Pe verso, cineva a încercat să vadă dacă-i scrie pixul. De ce falsificatorul nu putea să renunțe la hârtie? Pentru că are valoare datorită vechimii.

Ce să mai vorbim despre calitatea desenului. El nu merita, de fapt, nici timpul nici atenția cercetătorilor. Dar am vrut să înlăturăm și cel mai mic dubiu că avem de a face cu un fals. Chiar dacă acest termen aici se cam evită. Expertiza se complică puțin atunci când vine vorba despre o lucrare din piatră. Cercetătorii Institutului Național de Optoelectronică încearcă să descopere cum este clădit un obiect, fătă a preleva din el probe. Metodele lor sunt mereu noninvazive.

Piesa e întrodusă totuși în circuitul scurt al analizelor, pentru că nu există niciun indiciu că cercetarea merită o investigație extinsă. De fapt, sculptorul, cine o fi el, ca și autorul desenului, e cam neîndemânatic. Proporțiile acestei sculpturi lasă și ele de dorit. Iar dovada că avem în fața un kitsch e vopseaua cu care este acoperită sculptura. Și nu este prima piesă de acest gen, cercetată în laboratorul institutului. Prin absurd, dacă din mâinile lui Brâncuși ar fi ieșit așa ceva, acest ceva nu ar fi fost semnat și asumat de Brâncuși în vecii vecilor. Se știe că el de multe ori nu semna nici operele de care era mulțumit.

O să spuneți, probabil, că fiecare lucrare meritaă judecată separat. Că dacă Manea are și falsuri, asta nu însemnaă că Peștele spar la New York nu este un Brâncuși autentic. Și totuși, dacă mâine Baradel vine la statul român și-i propune să cumpere sculpura, lucrare autentificată de un brâncușolog român, ce face? Concluzia îi aparține lui Manea:
„Când ai plecat atunci, pe timpuri, și ne-ai lăsat proști și săraci,
păi, o să ne găsești așijderi, în plus avem 3000 de draci.
O să găsești pe la județe prefecți, lichele sau primari,
ăștia ne vândură țara și azi sunt mândri demnitari”

Citeşte mai multe despre:

In premiera opera de trei parale
Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati