"Mihnea, doar știi că nu mă pricep la ferpare,
Deși așa ne-am întâlnit acum mulți ani, la moartea unei cântărețe. Nu știu care dintre noi avea mai multe kilograme atunci, și încă nu m-am hotărât cine știe mai multe vorbe din vocabular.
Succint spus, ai fost un bou. Ți-ai băut mințile. Și de bună seamă, așa cum se măsoară viețile, sunt lucruri de care n-ai avut parte. Dar pe altele le-ai trăit, și-ai mai avut și foamea de-a le povesti.
Sunt lucruri pe care n-o să le facem niciodată împreună. Nici că le vom face, nici că le vom mai face.
În anumite feluri doar tu m-ai învățat să scriu. Și-n anumite moduri doar tu m-ai învățat să gândesc. N-am să pricep vreodată cum de-am avut chimie. Dar îmi aduc aminte o vreme când tu, și eu, țineam un week-end din cinci minute la telefon, scrisul, titlul și apoi surpriza că unora chiar le place, sau chiar vor urî ce-am scos din pălărie.
Ultima noastră conversație. Ultima ta întrebare. Mă mai citești? Că eu te citesc pe tine. Ți-a plăcut bucata aia despre...?
Despre asta a fost vorba între noi. O foame, o spaimă, o durere că oricât ai ști cuvânt, tot n-ai să poți reda splendoarea și oroarea lumii. Dar pentru acel moment când pare c-ai surprins-o, pentru acel moment ești pregătit să petreci ore, să scrii tone de maculatură, să-ți tocești buricele degetelor și să-ți storci mințile cât nu doar să fie, dar să și sune, a literatură.
Mihnea, tu n-ai fost jurnalist. Și tu mi-o spuneai frecvent, că tu nu ești doctor și n-ai fost reporter. E simplu să spui despre altul ce n-a fost. Dar amândorura ne-a fost frică vreodată să gândim că suntem scriitori. Căci, ce, am scris vreodată o carte? Lasă sutele de articole împreună, fiecare vine, trece, suntem blestemați uitării.
Dar, atunci, ce-ai fost?
N-ai fost prieten. Sau, dacă ar fi să fi fost, ai fost genul de prieten căruia te gândeai de două ori dacă să-i răspunzi la telefon, pentru că nu sunai să dai, dar sunai să ceri. Sau, deja îmbălsămat, să trăncăni. Sau, pățit din ce în ce mai des cu diverse bobâlne medicale, să rogi. Sau, falit, să capeți.
Cu toate astea când dădeai la o parte tot jegul personalității tale, toate ciudățeniile și afuriseniile, toate zdrențele inutile ale firii acolo, bine ascuns, și astăzi stins, stătea un strop de geniu. În fapt, de drept, nimeni n-a scris ca tine, nimeni n-a desenat vreodată în cuvinte atât de minunat lucruri altfel banale.
Astfel ar trebui să fie oricine vrea a fi, vreodată, umil supus al vorbei. Când smerit. Când tiranic. Să pui genunchiul pe verb, să sugrumi silaba. Dar și să eliberezi nenumărat frumoase epitete.
Și de câte n-am scris, tu și cu mine, împreună. Spre exemplu dacă popii n-ar merita să plătească și ei taxe. Sau despre zimbri, despre permisele de vânătoare, despre diaspora, despre moartea a la chinoise a unei adolescente pe Valea Jiului, și câte și mai câte.
Odată am apărut într-o emisiune în care, la final, ne-am fotografiat toți cu nas de bufon. M-ai sunat furios și m-ai înjurat băi, scoate poza aia de la profil, o să fii dracu mare cândva și-o să te scoată ăștia de claun (sic!).
Mare cândva. Ai fi meritat, Mihnea, să fi fost mare cândva. Mai mare, mult mai mare decât deja ai fost. Ai fi meritat și o brumă de înțelegere a bolii tale. A venit prea puțin, prea târziu.
Așa că te-ai dus. Cum doar inocenții se pot duce. Nu mă îndoiesc, știindu-ți firea, că de vei fi în Rai, o să faci reportaje despre curvăsăria dosită a sfinților. Și dacă vei fi în Iad, ce atmosferă, ce intrigă, ce text va mai ieși de-acolo. Și de la metri sub pământ tot vei găsi un rost să scrii, să comentezi acid cum că nu bate vântul pe acolo. Nu se mai simte marea. Noroc că te învârți, odată cu Planeta, mereu în jurul soarelui.
Are să-mi fie dor de tine, Mihnea.
PS: În dimineața asta am aflat că prietenul meu, și fostul meu partener de articole la Evenimentul Zilei vreme de cinci ani, între 2010 și 2015, reputatul jurnalist Mihnea Petru Pârvu, s-a stins din viață. Am să o spun din nou: Mihnea, ai fost un bou", a scris psihiatrul Gabriel Diaconu pe facebook.
