Avocata Mădălina Scutelnicu și-a dat seama atunci că trebuie schimbate și mediul, și modul de dialog cu copiii în astfel de împrejurări. Și-a imaginat camere cu jucării, pline de creioane și cărți de colorat, în care copiii să nu se mai simtă deloc timorați sau deznădăjduiti.
Astăzi, mai multe instanțe din România au un astfel de spațiu, cu o atmosferă senină și multe jucării pentru copiii care sunt audiați de judecători.
”Simt o mare satisfacție, o mare bucurie, că acest proiect pe care eu mi l-am imaginat a prins viață. Este un pas foarte important pentru evoluția emoțională a fiecărui copil care trece pragul instanțelor fără voia lui. Și care ajunge în situații în care, din nefericire, părinții divorțează.
Am simțit că trebuie să se schimbe maniera în care magistratul interacționează cu copilul pe care urmează să îl audieze, dar și mediul în care se întâmplă această întâlnire dintre judecător și copil. Cred că am simțit asta tot în urma întâlnirii sau a descoperii doamnei judecător Folea, a doamnei cu pantofi albaștri așa cum am denumit-o acum 4 ani. Am observat că, atunci când a interacționat cu copilul, doamna judecător a făcut două lucruri absolut importante pentru psihicul copilului. Și-a prezentat roba neagră, pe care noi o purtăm și care îi inhibă până și pe adulți, că este o pelerină magică și, de asemnea, i-a prezentat sediul Judecătoriei Blaj ca pe un castel. Și atunci am spus WOW! Deci poți să te porți tu, ca judecător, și altfel decât să îl intrebi brusc, brutal, "cu cine vrei să rămâi, cu mama sau cu tata".
Iar doamna judecător Folea, care a produs o reală schimbare în mecanismul de audiere a copilului în România, faptul că i-a spus copilului că se află într-un castel, m-a dus cu gândul la o poveste. De aceea, așa mi-am imaginat că trebuie să arate o cameră de audiere a minorilor.
Asta am făcut anul trecut, am mers de la o instanță la alta, am vorbit cu președinții de instanțe. Faptul că un copil ajunge să fie într-o astfel de situație, în care părinții să divorțeze, noi nu putem schimba asta. Dar noi, ca sistem judiciar, putem schimba modalitatea în care dialogăm cu copilul și putem face totul ca acel copil să nu plece din sediul unei instanțe cu traume suplimentare”, a declarat avocata Mădălina Scutelnicu, pentru Antena 3.
Doamna cu pantofi albastri
Acum 4 ani, Mădălina Scutelnicu făcea publică povestea ”doamnei cu pantofi albaștri”.
”Ora 8:45 … Clienta mea, mama a unui baietel de apoape 8 ani, isi zareste copilul dosit de taica-sau, intr-un colt al Judecatoriei. Nu l-a mai vazut pe R. de 1 an si 6 luni.
Mama izbucneste in plans si merge tinta catre pustiul ei, se apleaca pana ajunge perfect egala cu inaltimea lui, si-i sopteste cu inima: “R.! Vaaaai, ce mare ai crescut! O mai stii pe mama? Da-mi manutele, sa ti le pupe mama!”. Fostul sot al femeii isi bruscheaza fiul si-l trage tare, mai aproape de el, urland spre clienta mea sa plece de unde a venit, ca ei doi, baietii, se descurca singuri. Se ridica tonul, copilul incepe sa planga, apare jandarmul, ii spun ca nu-i niciun risc de scandal, dispare jandarmul.
Ora 8:55 ... Reusesc, intr-un final, sa o linistesc pe mama copilului, care s-a lasat aproape fara viata in banca din sala de judecata, avand sufletul sfasiat si privirea pierduta undeva, departe... tare departe.
Ora 9:00 ... Reusesc si eu, cu mare greutate, sa-mi tin in frau lacrimile... as fi plans in hohote, dar nu-mi permiteam luxul asta ... aveam nevoie de concentrare maxima pentru audierea a 4 martori si luarea interogatoriului tatalui copilului, probe de care eram constienta ca va depinde, de-acum incolo, legatura mama - fiu. Nu-i usor deloc sa fii responsabil de asa ceva, credeti-ma!
Orele 9:05 – 10:45 ... Se audiaza cei 4 martori, tatal baiatului raspunde la cele 9 intrebari care am avut grija sa fie „capcana”.
Speta e asta: in timp ce clienta mea era in strainatate, la munca, sotul a obtinut si divortul, si custodia exclusiva asupra copilului. Am vazut dosarul: proces facut repede, cu hei-rup-ul, sa dea bine la bilant.
Reintoarsa in tara, femeia a gasit totul ferecat. Usa locuintei. Inima fiului ei., tinuta sub lacat de catre fostul sot. Martorii nostri au aratat ca, de nenumarate ori, mama a venit sa-si vada copilul, i-a adus plase cu daruri, l-a sunat incontinuu, individul interzicandu-i total fostei sotii orice forma de acces la minor. Asa, de-a naibii! Martorii lui au spus lectia dinainte invatata: nu tatal e cauza, ci copilul, dom`le, care nici nu vrea sa auda de mama.
Ora 10:46 ... Instanta dispune audierea minorului. De-aici incolo, incepe mesajul pe care vreau sa-l transmit prin scriitura asta...
O doamna judecator, in jur de 40 de ani, cere jandarmului sa-i fie adus copilul in sala. Cand il vede pe pusti, magistratul coboara de pe podium, parcurge sala pana aproape de usa, se apropie de micut si-i spune, facand un gest larg cu mana: „Vezi, R., am pantofi albastri! Tu ai pantofiori albastri? Uite, am si pelerina! Da-mi manuta si hai cu mine, sa-ti arat cat de maaare e castelul asta!”. Copilul, cu ochii mari, negri, si extrem de tristi, se uita cand la doamna, cand la taica-su, de care statea lipit, pana ce acesta ii da ok-ul sa mearga cu doamna.
Ora 11:20 ... Se deschide usa de acces a instantei, magistratul intra in sala, de mana cu copilul, ii spune sa coboare atent de pe podium, sa nu se loveasca, si-l trimite la mami sau la tati, unde vrea el. Baietelul trece pe langa mama sa, care hohotea de plans in prima banca, isi trece usor manuta peste piciorul ei drept, ca din intamplare, dupa care fuge catre tata si-i cauta acestuia privirea, sa nu cumva sa-l fi suparat ca s-a dezlipit de langa el. Se dispune, din nou, evacuarea minorului din sala.
Ora 11:25 ... Instanta ne citeste, pe scurt, ce a declarat copilul in cursul audierii si ne da sa lecturam, mie si avocatului partii adverse, cele cateva cuvinte scrise pe o foaie de catre baietel: „Mama...tata zice sa scapam de tine. R.”...
Se inchide cercetarea judecatoreasca, ni se da cuvantul final, pe fondul cauzei. Eu ma lupt pentru ca mama sa obtina dreptul de a-si vedea copilul, de a-l lua la ea in weekenduri si in vacante. Ceilalti se lupta ca mama sa nu-si poata vedea fiul decat in prezenta tatalui sau, si doar in locuinta acestuia. Un fel de arest la domiciliu, ce mai!
Ora 11:40 ... Magistratul inchide dosarul, cade pe ganduri pret de cateva secunde si spune: „Instanta suspenda sedinta 15 minute!”.
Si ... doamna judecator cu pantofi albastri coboara de pe podium, traverseaza sala, iese pe usa destinata oamenilor obisnuiti, si, ajunsa in hol, intinde mana stanga catre clienta mea, iar cea dreapta catre copil. Uite asa, toti 3, ca intr-o poveste din cea mai frumoasa carte, intra in camera destinata Arhivei si nu mai ies de acolo decat dupa un sfert de ceas. Ce camere mirifice sunt in castelul asta – imi zic in gand.
De-acum, nu mai aveam nevoie de niciun pic de concentrare, asa ca mi-am permis sa plang in hohote, fara sa-mi pese ca oamenii cu roba nu trebuie sa lacrimeze din cauza problemelor clientilor... si, in niciun caz, nu plang niciodata in fata acestora... da-le-ncolo de reguli!
M-am pravalit pe un scaun de la prima terasa, colt cu Judecatoria, si-am asteptat-o pe femeia pentru care m-am luptat azi, ca o leoaica. Am batut recordul la nicotina pe secunda, pana a venit. Clienta mea a aparut radiind de fericire, pentru ca avusese sansa sa-si tina copilul in brate, dupa 1 an jumate... fix optsprezece luni.
Ce dialog au avut mama si copilul, sub ochii doamnei judecator cu pantofi albastri? „Te iubesc, mami! Am nevoie de ochelari noi, ca tati nu mi-a cumparat, si astia sunt rupti! Sa vii la mine! Sa ma iei la tine, mami! Te iubesc, mami!”.
Cand a scapat de sub influenta total irationala a tatalui, copilul s-a cuibarit in bratele mamei sale, ca si cum nu ar fi fost despartiti nici macar o secunda. Asta a vrut sa verifice magistratul, pentru a fi sigur ca va da o solutie corecta, ca-si va pune semnatura pe o hotarare corecta, ca va putea dormi impacat, ca a decis corect si nu s-a jucat de-a justitia, cu vietile oamenilor. Doamne, ce fiinte nemaintalnite or fi in castelul asta?!
- „Vreti o bomboana, doamna avocat?”
- „Aaaa....”
- „Doamna judecator i-a dat lui R. un pumn de bomboane, iar inainte sa plec, copilul mi-a dat si mie cateva... ”
- „Si... a vazut doamna judecator gestul asta?”
- „Daaa, pai, cum sa nu? Stati sa va arat, ca ne-a facut si poza, mie si lui R.”
- „Cine? Doamna judecator?”
- „Daaa. Pai, am scos telefonul si i-am zis lui R. sa zambeasca, sa-i fac o poza, sa am amintire. Si, imediat, doamna ne-a spus sa trecem unul langa altul, sa ne faca una la amandoi. Uitati poza! Doamne, am poza cu R., nu-mi vine sa cred!”
- „Eu, gata, sunt praf! Nici mie nu-mi vine sa cred!”
- „Daaa. Si, stiti, eu mi-am cerut scuze fata de doamna, ca statea dupa noi... aveam atatea de vorbit cu R., dupa un 1 an jumate... da` doamna a zis ca pentru ea nu e nicio graba... Nu vreti o bombonica de la R., doamna avocat?”.
N-am trait asa ceva in 10 ani de avocatura. Am vazut magistrati pentru care audierea minorului insemna urmatorul dialog, purtat fix in fata usii salii de judecata, asa, din voleu, cum ar veni: - „Cati ani ai, cu cine vrei sa stai, cu mama sau cu tata? Bine, pa!”.
Doamna cu pantofi albastri a alocat 3 ore cauzei noastre, fiind constienta ca lucreaza cu destinele oamenilor, cu sufletele lor, iar nu cu chei de 14.
Domnilor magistrati, permiteti-mi o sugestie: cumparati-va pantofi albastri, poate in asta sta magia! Nu exista nici castel, si nici pelerina, fara un strop de magie, nu-i asa?”, scria avocata la vremea aceea.
