x close

În premieră. Ţara de râsu-plânsu

02 Ian 2020   •   20:42
În premieră. Ţara de râsu-plânsu Foto: Captură Antena 3

Dacă n-a fi fost decembrie '89, asta am fi văzut în noaptea de Revelion, la televizor. Programul artistic era aprobat şi filmat de prin luna septembrie. Iar ceea ce vedeţi acum arată cât de pătrunşi erau cu adevărat actorii de sentimentele înălţătoare pentru cel mai iubit conducător. Dar s-a întâmplat Revoluţia şi ne-a mai venit şi nouă zâmbetul la loc. Televiziunea Română a avut la dispoziţie două-trei zile şi tot atâtea nopţi să schimbe programul de Revelion. În care glumele, pentru prima dată, nu mai aveau perdea şi cenzură.

Poporul primea, în sfârşit, dreptul de a râde liber, după 50 de ani în care făcuse asta doar pe la colţuri, în şoaptă şi cu frică. Ar fi fost şi păcat, pentru o naţie care, chiar şi în cele mai grele momente ale istoriei sale a râs cu pofta.

Şi, atunci, parcă şi foamea trecea altfel, şi întunericul, şi frigul. Şi până şi Ceauşescu era simpatic în bancuri. Tot ce-a fost mai rău şi mai urât în comunism a reprezentat, de fapt, principala de sursa de umor în acei ani - şi în teatru, şi în filme, şi în televiziunea sau viaţa de zi cu zi. Cum a învins însă umorul, cenzura şi vigilenţa partidului, asta e o altă poveste.

''Pe vremea televiziunii comuniste nu cred că vreunul dintre privitori simţea inervenţia cenzurii pe textele pe care le interpretau marii actori pentru că nu cunoşteam altceva. Ni se părea de extrem de bună calitate ceea ce făcea Toma Caragiu în mare parte textele lui Dan Mihăescu. Abia văzându-le cu ochiul de acum îţi dai seama că acele texte răspundeau şi unor comandamente de la partid ca să poata fi difuzate chiar şi acum e acel text care şopârliţa e de fapt Europa Libera şi e o critică la adresa Europei Libere deşi textul e mult mai inteligent de atât'', spune Constantin Trofin, Brigada BUM.

Revelioanele TVR erau scrise din vară şi filmările începeau prin septembrie, să fie timp ca emisia finală să fie vizionată de toţi oamenii partidului, special desemnaţi pentru asta. Ei erau cenzura. Şi de ei se temeau toţi -  de la regizor legendar, până la scriitor faimos, de la figurant anonim până la actor celebru.

''Se scoteau permanent, pentru ca rolul vizionărilor era până la urmă sa raportezi mai departe; uitati am scos din toate. Uneori poate şi aiurea numai ca să demonstreze aservirea faţă de sarcina dată de partid'', spune Alexandru Arşinel.

 Ce trecea de cenzură, se vedea la televizor. Glume aparent banale, care parcă nu aveau nicio legatură cu ceea ce traiau românii în casele lor mici, reci si întunecate.

''Totul era istoric, congresul era istoric, discursurile lui Ceauşescu erau istorice, ridicarea unei clădiri era istorică. Umorul dizolvă acest măreț. Regimul comunist se temea de umor. Ştia că umorul este un factor antiregim. El punea la îndoială măreţia regimului, solemnitatea lui. Umorul se năştea din refuzul regimului de a admite viaţa, întamplarea, omenescul. Din contradicția dintre ce spunea propaganda și ce era în realitate'', spune jurnalistul Ion Cristoiu.

Un astfel de moment a trăit prin anii '70 şi Alexandru Arsinel. Pe atunci, actor la teatrul Constantin Tănase şi unul dintre creatorii grădinii Boema. Într-o zi, după una dintre şedintele de cenzură ale textului pe care urma să-l interpreteze în acea seară, un membru al partidului comunist îl abordeaza şi-i spune:

 ''Tovaraşul Arşinel, lucruri pozitive. Domle', aici e Teatru de Revistă. Revista vrea nu vrea, se află în opozitie non-stop. Ea niciodata nu laudă. Tovarăşul, lăsaţi, că de opoziţie ne ocupăm noi. Scrieţi şi dumneavoastră mai lăudativ nişte lucruri. Şi atunci Puiu Maximilian mi-a scris un monolog: Mă scol dimineaţa, mă duc în piaţă, iau 2-3 kile de carne, nu exista carne, nu exista brânză şi spueneam aşa, am fost şi pe la Unirii, am luat două cartoane cu oua, două icre de manciuria. Şi ziceam: buna dimineata, am fost la piaţă, am luat două kile de carne (şi face din ochi) m-am dus.... rupere era. Şi ăştia, măi ce se intampla de face aşa? Până la urma l-au scos. S-au prins. Mi l-au scos total, existau modalităţi de interpretare, ca să dai de înţeles ca totul e nasol. Înţelegi?'', povesteşte actorul Alexandru Arşinel.

Înţelegeau şi oamenii din sală. Pentru că umorul era ascuns în gesturi mici şi in talentul unor actori mari care reuşeau, în felul acesta, să aduca românilor zâmbetul pe buze şi sentimentul că, macar pentru o oră, două, cât durează spectacolul, viaţa e totuşi frumoasă. Era atâta poftă de râs, de iluzia unei alte vieţi, diferită de realitatea trăită, încât oamenii se îmbulzeau la coadă, sa prindă bilete, mai ceva ca la raţia de mâncare.

''Omor. Era omor. Se cumparau biletele cu produse veneau la fetele noatre de la casierie cu carne cu ou, ca să aiba acces mai uşor la un bilet. Că bani aveau toti, dar produse deloc. Şi chiar vis a vis de casa de bilete de la Boema, era o casă de comenzi specială şi de acolo veneau cu pachete gata făcute numai ca să ia bilete la Tănase'', spune Alexandru Arşinel.

 Alexandru Arşinel a pastrat si azi în repertoriul său, unele dintre aceste texte scrise şi jucate în perioada comunistă. Nu atât pentru valoarea lor artistică, ci mai ales pentru că ele simbolizeaza un timp care nu trebuie uitat, în care arta se făcea cu mare sacrifiu.

Era un fel de joaca de-a şoarecele şi pisica. Cu cât pisica îşi arata mai tare ghearele, cu atat soarecele devenea mai abil si mai indraznet. Curajul le dadea aripi artistilor iar imaginatia parea sa treaca dincolo de orice limita si ingradire. Cu doi ani inainte de Revolutie, Dinu Sararu, directorul Teatrului Mic la acea vreme, a avut ideea de a pune in scena ''O scrisoare pierdută'' un pic altfel, inspirându-se din viaţa reala.

Astfel s-a născut cea mai nonconformista abordare a operei lui Caragiale dar şi cea mare anchetă de securitate petrecută vreodata într-un teatru al României comuniste. Totul începea asa cum si-a imaginat autorul. Până la un punct.

''De la aparitia lui Dandanache, totul sărea in aer. Acolo se facea o pauza mare si in linistea din sala de la teatrul mic si in intunericul ala, se auzea o muzica a sferelor, serafica care venea din ceruri, se lumina o nebuloasa in cele mai frumoase culori care parea un glob acre se lumineaza, o nava extraterestra care cobora din cer in spatiul ala de intuneric de pe scena si aparea un balon in culori extraordinare deci veneau extraterestri, se deschiea o usita pe lumina asta a sferelor si din balon iesea Agamiţă Dandanache, jucat in travestit, îmbracat in alb cu o jachetă alba trei sferturi pantaloni albi, pantofi albi, mănusi albe papion alb şi se lăsa o scara si cobora incet pe scara din scena asta teribilă. Acest domn bătrân şi fragil cu manusi albe in mana pana ajunega pe pamant. Din imensitatea aia alba de valuri creştea din pământ, dispăreau valurile şi aparea şantierul de la Casa Poporului cu Casa Poporului în mijloc şi lumea înlemnea. Şi Agamiţă Dandanache mergea pe străzile acelea care aveau lumini si muta ca Ceauşescu casele pe santier, cu baghetă. Lumea a înteles că nu mai suntem în Caragiale ca e Ceaușescu care vine cu elicopterul şi muta case pe santier. Au început urale fara margine în sala, lumea bătea din palme, se bătea cu palmele în cap striga radea, era un delir in sala si apoi totul dispărea şi apărea conducerea orasului, ca membrii CC, îmbrăcati în negru frumos, îl salutau pe Agamita Dandanache si nu misca nimeni in fata lui, replicile cunsocute nu mai contau pt ca luema îl vedea numai pe Ceauşescu si prefectul care venea, cucoana Joiţica, care era tovarăşa. Îmbracată frumos, în costum national si un brau tricolor nu se mai putea auzi nimic şi se cerea să se cânte muzica, cum cerea Pristanda şi se cânta internaţională'', povesteşte Dinu Săraru.

A doua zi, un telefon îl trezea pe Dinu Săraru, ordonându-i să scoată din piesă momentul care făcea aluzie la soţii Ceauşescu. Spectacolul a mai rezistat câteva reprezentaţii şi apoi a fost interzis. Dar, culmea, Dinu Săraru avea să afle mai târziu că necazul nu i s-a tras de la nişte membri de partid care au asistat la premieră, ci de la un coleg, actor, care mai făcuse rolul lui Agamiţă Dandanache, dar de data asta n-a mai fost distribuit. Asta făcuse comunismul din români - îi transformase pe toţi într-o mare de turnători şi securişti. Colegii de breasla erau mai vigilenţi decât cenzura, din convingere, invidie sau pur şi simplu din obişnuinţă.

''Cenzura nu era efectul unor funcţionari zeloşi, ei ar fi dat drumul, numai că teama de un scandal care nu ştiai cum poate sa iasă, era paralizantă.
De exemplu Revizorul, acolo era un moment comic, genial, cred ca era Caragiu. Caragiu cobora cu un rucsac în spate pe o scara şu spunea urcăm, urcăm. El cobora şi zicea urcăm, urcăm. A fost un tovarăş, nu mai tin minte si a vazut spectacolul. Daca era idiot se ducea şi făcea galagie. Si toti ăia care dăduseră drumul la piesa erau sanctionati. Si-atunci aparea o paralizie ca ala spunea ce rost are sa ma sanctioneze pe mine, mai bine nu-i dau drumul.
Am fost într-o comisie care a discutat finalul din Moromeţii. Morometii lui Stere Gulea, primul film. Finalul ăla era aşa: Nicolae cu Moromete erau într-o căruţă şi merg cu căruta prin ceata. Şi el, Moromete, zice: încotro mergem Nicolae. Nicolae, na. Aşa-l chema. Aaaaoleu. A fost o nebunie. Comisii peste comisii: e o aluzie la tovaraşul Nicolae. Domnule, nu e nicio aluzie. Se numeşte Nicolae, hai sa-i zicem Ilie. Şi atunci ci foarte multi din cei prezenţi care erau chiar interesaţi sa apară, hai sa-i spunem Ilie, hai sa-i facem ceva la filmul respectiv sa-l facem să iasă'', spune Ion Cristoiu.

Era anul 1987. Ion Cristoiu avea 39 de ani si era scriitor, gazetar, editor şef al mai multor reviste pentru tineri şi membru in juriul festivalurilor de umor de la acea vreme.  Deci, suficient de bine pregătit şi suficient de conectat la umorul românesc, şi din spatele cortinei dar şi de pe scenă. Din aceasta poziţie a putut vedea Ion Cristoiu cât de puternică poate fi fronda de tip "haz de necaz" şi cum se naşte practic un fenomen - umorul absurd, rezultatul unei vieţi absurde. Un fel de râsu-plânsu.

Dar românul găsea, cumva, şi motive de râs şi puterea de a ieşi, cu zâmbetul pe buze, din situaţii aberante, umilitoare.

 ''Dragostea de tip nou spunea asa: Muncitoarea era o poezie care spunea, vino, iubitul meu la întalnire, dar să nu vii până nu faci planul. Vorbea chiar serios. Un om care rade, face băşcălie, nu mai este pregatit să iasa mâine în stradă. Râsul în comunism era o formă de a exprima revolta, sigur, o revolta în genunchi, dar era pâna la urma o formă.. Aici a fost şi nenorocirea Romaniei şi postdecembriste. Românii considerau o formă de rebeliune faptul ca rădeau la Mi-e frig. Ei nu se rdiciau din sală si spuneau Hai la lupta. Zicea ala mi-e frig, el râdea si zicea, aham. Eu râzand acuma sunt împotriva regimului. Se considera umorul care nu avea nicio valoare de rebeliune. De-aia a şi supravieuit regimul, aia radeau, bine, au ras, s-au consumat'', povesteşte Ion Cristoiu.

''De ce noi nu am avut la fel de multi disidenti ca cehii sau ca polonezii? De ce nu am avut o solidaritate? Sunt foarte multe explicatii dar sigur nu sunt simple. Şi sigur nu se termina in două fraze de genul polonezii au avut solidaritarea şi noi am spus bancuri'', spune Bogdan Teodorescu, grupul FICS.

Doar bancurile nu puteau fi cenzurate. Ele circulau din gura in gura, fără să li se cunoască vreodată autorul. Care nu pute fi prins, anchetat sau arestat. Iar când râdeau cu pofta de Ceauşescu, de Elena, de securitate, de orice, românii simţeau că sunt liberi. Probabil că şi partidul auzea bancurile. Dar era liniştit. Un popor care râde, nu se va revolta. Doar pe la sfarşitul anilor '70 situaţia a devenit un pic îngrijorătoare. Pentru că apăruse umorul studenţesc. Iar Ceauşescu, simţea el ca de la studenţi i se va trage ceva rău.

''Este clar că studentii au fost neliniştea regimului şi conştiinţa înaintată a societăţii'', spune Ion Cristoiu.

Studenţii erau multi şi periculosi, erau inteligenti şi uniţi, erau un gen nou de creatori de umor spontat, spumos şi extrem de bine camuflat în ironii fine, înţelese doar de cine trebuie. Iar vocea lor a devenit vocea tuturor. La început, Securitatea n-a fost prea îngrijorată. Studenţii erau, cumva, un element uşor de izolat iar umorul lor putea fi închis în amfiteatrele universitare, unde marea masă nu avea acces. În timp însă, aluziile au devenit tot mai acide, mai directe şi extrem de incomode pentru partid, îşi aduce aminte Bogdan Teodorescu. Istoricul de azi era, în anii '80, autor de texte de umor subversiv.  

 '' Era un fenomen in sine, o lume în sine şi erau nişte oameni care ştiau ca în plus faţă de ceilalti fac ceva. Te suiai pe scenă şi spuneai lucruri pe care lumea nu le spune nici in baie. Eu ţin minte că unul dintre grupurile extraordinare care au zguduit scena umorului studenţesc a fost cel din care a facut parte şi Gaiţă şi din care Gaiţă la un moment dat s-a desprins şi a făcut şi monologuri. Ţin minte ca la un monolog din asta am inghetat în sală. Când am văzut ce spune băiatul ăla singurel pe scenă, ştiu că ne uitam în stânga, în dreapta evident ovaţionăm dar ne întrebăm ce e în capşorul ăla al lui.
A fost o replică teribiă în care a zis va întrebaţi cand o să trăiţi mai bine? Şi atunci se uita spre tablou şi spune: când o zbura porcul. Ştiti cum e.

1989, România comunistă. Adica nu e hai, că facem acum o gluma şi ne luam de doamna Dăncila sau de preşedintele Iohannis, sau celebrul banc cu tabloul electric al Brigăzii seringa din Iaşi în care paznicul vine şi zice verifica ce se întâmplă în incinta căminului şi zice scaunul e aici, uşa aici. Nu e tabloul unde e tabloul. A dispărut tabloul. Evident toata lumea ştia ce tablou există în fiecare camera din aceasta ţară. Şi apoi spune Ionescu l-a luat. De unde Ştiu? Fiindcă Ionescu a furat un ou şi cine fura ieri un ou, astăzi va fura un bou.. evident. Nu mai spunem bou că era evident. Ei, când spui aşa ceva pe scenă, evident că lumea a râs în sală şi apoi îngheaţă sau mai întâi îngheaţă şi apoi urlă.

Alături de câţiva colegi de la "Instalaţii", Bogdan Teodorescu a creat FICS: Facultatea de instalaţii pentru construcţii satirice. Singura brigada de umor şi satira data jos de pe scenă şi dusă la interogatoriu, pentru un text despre spirala dezinformării, care facea aluzie la faptul ca informaţiile ajungeau întotdeauna truncheate la Nicolae Ceauşescu.

''Trebuia toata lumea să-i raporteze lui Ramses că Nilul se revărsa. Şi primul individ vine şi spune celui de-al doilea marite a secat Nilul. Pai cum a secat. A secat şi noi ce facem cu recolta? Nu ştiu. Habar n-am vedem noi. Se duce mai departe şi spune marite, Nilul nu are aşa multă apa. A secat? Nu nu a secat Doamne fereşte, dar nu are aşa multa apă. Mergem mai departe, scara superioara. Se duce şi vorbeşte cu ea. Ea pe scenă e ea... ea pe scena era într-un halat alb de chimistă. Şi apare şi ii spun, mărită, Nilul nu este exact ce ne-am aşteptat noi să fie. Domle' adică nu are atat de multă apa? Nu, nu, nu. Nu este aşa cum .... şi cu recolta ce facem? Vedem noi şi se duce apoi la şeful cel mare, Ramses. Şi-i spune Ramsi, draga am sa-ţi dau o veste bună. Nilul se revarsă şi atunci el spune: bine, toata recolta la export. Atunci ne-au tras cortina, spune Bogdan Teodorescu, grupul FISC.

Au fost duşi toţi la interogatorii, li s-a explicat unde au greşit iar partidul a fost convins, ca ei, baieţi isteţi, cu facultate, şi-au învăţat lecţia. Aşa că au fost lăsaţi să urce din nou pe scenă.

Grupul condus de Bogdan Teodorescu era printre cele mai bune si mai acide, câştigător al mai multor concursuri de umor. Dar în aceste festivaluri de adună, de fapt, toata "crema" umorului studenţesc şi aici şi-au ascuţit condeiul cei care, dupa '90, au reprezentat noua generaţie de creatori de divertisment liber - Vacanta Mare, Divertis, Voua, Viorel Gaiţă şi Constantin Trofin.

''De multe ori, cei de la Casa de Cultura ne spuneau că ar fi bine să avem grijă, că de fiecare dată se rup uşi, că intră lume şi pe uşile laterale. Am susţinut spectacolul, o sala mare cu foarte mutla lume şi ne-am dus pe jos de la sala pana la cămin. Ne-am oprit de trei ori pe traseu intre camine si am mai facut de trei ori spectacolul, cu public pe stradă, la geamuri. Ca lider national de audienta in tv nu m-am simtit ca atunci. S-a întâmplat de foarte multe ori ca patrule de miliţie, să se oprească şi să râdă împreună cu studenţii'', povesteşte Constantin Trofin, Brigada BUM.

Se întampla la mijlocul anilor '80, atunci cand tot ce scria Constantin Trofin stârnea hohote de ras şi, pentru prima data, îngrijorare mare în cabinetul 1.

E momentul in care, pentru prima data, cenzura primeşte ordin să intre şi în salile unde aveau loc spectacole studentesti. Pentru ca textele lor poate păreau uneori inocente, dar felul în care erau interpretate dădea nastere la suspiciuni.

''Situaţia pe care mi-o aduc aminte si care a determinat aceasta itnrerupere a fost momentul in care în timpul spectacolului se întrerupea curentul. Aşa era scenariul. În text scria ruşine ruşine, dar interpretarea a fost ruşii ne, ruşii ne. Şi acesta a fost momentul în care a fost introdusă vizionarea'', spune Constantin Trofin.

Doar că şi atunci au găsit metode prin care au păcalit cenzura. Fie trimiteau pe scenă, la vizionări, alţi actori decât cei din distribuţia principală, care nu ştiau rolul şi care jucau mai prost, fie nu utilizau toată recuzita şi toate gesturile în care, de obicei, era ascunsă întreaga poveste. Aşa a luat naştere "umorul cuminte", aşa cum îl numeşte Lucian Revnic, un alt coleg de trupa al lui Trofin. Era acel tip de umor la care se râdea, dar nu mai deranja atât de tare partidul. Şi aşa, toată lumea era mulţumită.

''În 1986 a dat un spectacol, erau 5000 de oameni şi cand am iesit din spectacol, nu ne-au lăsat sa plecăm. A venit miliţia acolo, Ion Iliescu era secretar pe Timiş şi dupa o oră am primit un telefo, ne-au lăsat să dam în complexul studenţesc să dam spectacol in faţă la zeci de mii de studenti care era acolo. Nu aveam lumini, microfoane. Au aprins toate luminile, cineva a făcut cumva să fie luminile aprinse după ora 10 seara, ca dupa ora aia se lua curentul în toată România. Au aprins luminile la toate camerele din cămin ca să fie lumina pe platoul unde eram noi să fim văzuţi. Spuneam poanta ne opream, ei râdeau, aşteptam să se opreasca ca să spunem mai departe. Şi aşa nu suntem noi buricul pamantului să dăm jos regimul în seara asta'', spune un comediant al acelor vremuri.

Fix din acel camin au pornit studenţii la Revoluţie, în Timişoara. Probabil, la ora la care, în alt colţ al ţării, un alt grup de studenţi face repetiţie pentru spectacol. Fără să ştie că va fi ultimul lor spectacol din România comunistă.

''Noi am avut ultimul nostru spectacol pe o scenă, în vremea lui Ceauşescu la Iaşi, în 1989, în decembrie, când era panică mare, că , bai baieţi, ştim că sunteţi talentaţi, da de fapt nu vreţi voi să mai scurtaţi, de fapt poate nu mai faceţi decât să cântaţi ceva şi gata, că le era teama ca o sa înceapă de acolo de la Iaşi'', a spus Cristian Greţu, grupul Divertis.

Grupul Divertis începuse în 1981, cu Toni Grecu şi alţi doi colegi de facultate. Cristian Greţcu li s-a alaturat un an mai tarziu, atunci când Divertis era pe val, şi la propriu şi la figurat.

''De cate ori urcam pe scena parcă intram într-o lume magică unde nu mai exista foamete, frig, întuneric acolo era lumină şi bucuria de a dărui celorlalţi'', spune Cristian Greţcu.

Succesul i-a propulsat direct pe afişul Serbarilor Marii de la Costineşti. O gaşcă simpatica de ingineri care au semnat texte şi regie pentru genul acela de spectacole, de la mare, sau de la munte, în care, teoretic, orice era permis. Dar, cu măsură.

''Serbările se deschideau cu sprijinul Marinei Militare, cu fumigene pe mare, cu Neptun care era adus cu vestalele lui cu coroana cu drident arata foarte bine şi se căsătorea cu vestala lui la agenţia matrimonială, unde eu eram subofiţerul stării civile. Spre sfarşit era cât pe ce s-o încurcăm, că baieţii au zis că avem o inregistrare cu 22 de afirmaţii subversive. A fost o panica atunci, s-a dat foc la caseta. Aveam şoparle, că nu puteai, pe vremea aia nici nu spuneai ceva că lumea intelegea altceva'', spune Cristian Greţcu.

Aşa că, în ciuda libertăţii aparente, cei din grupul Divertis, aveau totuşi mare grijă la ce vorbeau pe scenă. Dar, mai ales dupa ce coborau de pe scenă.  

''Eu am fost uluit, pentru că nu îmi venea să cred. Păi chiar aşa există microfoane în camere, dar la un moment dat na, dai peste un microfon şi spui cine l-a montat pe ăsta?'', spune Cristian Greţcu.

Mulţi nu au rezistat cenzurii sau presiunilor până în 89. Divertis, în mod surprinzător până şi pentru ei, erau pe scenă şi în anul de gratie 1989. Remarcând, uneori, prin sală şi iluştri membri de partid razând cu poftă la glumele lor.

''La un moment la unul dintre spectacolele noastre se afla în sală, Viorel Hrebenciuc. Chiar la Costinesti. Noi cântam Viorele, Viorele, când o sa renunţi la epoleţii tăi cu stele, şi râdea şi el. Şi cineva a spus, păi să am eu banii lui, aş râde şi eu. Deci, iată, umorul nostru, a fost gustat la toate nivelurile. Ba chiar am aflat că au fost unii care ne-au simpatizat chiar de la Securitate, de aceea am fost lăsaţi foarte la urmă când chiar nu se mai putea, dar uite că s-a putut şi am scăpat'', spune Cristian Greţcu.

Aşa cum a scăpat, într-un fel, şi caricaturistul Ion Barbu. În primul rând, pentru că umorul lui era fără cuvinte. Nimeni nu putea să te acuze că ai vrut să spui ceva ce nu trebuia spus. În al doilea rând, pentru că umorul lui se "vindea" cel mai bine peste hotare.

Evident, în ţară cenzura era cât casa dar dacă reuşeai să te strecori în saloanele internaţionale, aveai o bună şansă de afirmare. Erau birouri specializate care analizau dacă e cazul să dea drumul mai departe desenelor sau să cheamă autorul desenelor, sa dea socoteală. Am fost chemat o data. O data şi bine. Era pe ultimii ani de domnie ai lui Ceauşescu si mi-am permis să trimit la un salon din Italia un desen care de fapt era un soi de bandă desenată ilustrând un banc care circula atunci în epoca. Era un om al muncii care vine obosit acasă, intra pe uşa, se pune pe canapea, deschide ziarul Ceausescu. Închide ziarul, dă drumul la radio, Ceausescu. Închide radioul, da drumul la TV, Ceauşescu. Ia o carte de pe masă să citeasca, dă prima pagina, Ceausescu. Şi atunci i se face brusc foame si merge la frigider, deschide frigiderul ia o conservă de peste o tine in mana si isi pune o hamletiana intrebare - s-o deschid sa n-o deschid'', povesteşte caricaturistul Ion Barbu.

Aşa ajungea Ion Barbu la târgurile internaţionale. Peste tot era premiat, dar veştile bune ajungeau greu in Romania comunistă. În plus, îşi luase nişte măsuri de precauţie. Îi invăţase pe organizatori să nu-i trimita în ţară premiul, care de multe ori ajungea şi la 4.000 de dolari. Că vine el, la un moment dat, personal şi îl ridică.

''Aveam un premiu in Italia şi m-am dus să-l ridic la prima mea ieşire in exteriorul vestic şi am nimerit intro celulă de artisti de stanga la Trento si eu am zis ca premiul ala vreau sa-mi iau două aparate video şi imi făcusem eu un calcul ca vin cu ele în ţară şi le vand. Un aparat video costa pe piaţa negră 60.000 lei. In conditile in care o Dacie costa 75.000. Şi am zis le iau, le vând, imi cumpăr maşină şi îmi rămân şi o grămadă de bani să-mi plătesc toate datoriile. Şi asa am facut. Si ei saracii artisti de aoclo nu puteau să-şi inchipuie cum un aparat video care costă acolo 400 de dolari, poate să fie un echivalent cu o maşina care la ei costă câteva mii de dolari. Mă plângeam că sunt numai două ore de tv pe zi şi dintre care trei sferturi cu Ceauşescu şi ei săreau în sus de fericire, vai ce bine că aveţi doar două ore ca tv tâmpeşte şi că noi avem nu ştiu câte canale şi toate sunt ale lui Berlusconi care e un împuţit de capitalist. Şi la toate argumentele mele ca e nasol in romania ei imi spuneau ca nu, ca e raiul pe pământ'', povesteşte caricaturistul Ion Barbu.

Raiul pe pămant nu era, dar sigur oamenii făceau rai din ce aveau. Ion Barbu a reuşit să organizeze primele expoziţii de caricatură profitând de teama regimului de mineri. După revolta lor din 1977, zona minieră din jurul Petroşaniului a înflorit subit în cultură şi libertatea de exprimare. Asta se întâmpla la suprafaţă. Dar jos, în mină, spune Ion barbu se râdea mult. Şi se vorbea despre orice. Cenzura, Securitatea, nu putea ajunge până acolo. Ion Barbu a avut norocul să trăiască în ambele lumi.

''În mina se râdea mult şi se radea bine şi sănătos. Îmi vine în minte un desen animat în care un tip tăia lemne, care se lovise la mână şi ca sa nu se audă ţipatul lui de durere îsi punea mâna la gură şi fugea până în pădure şi îşi dădea drumul la gura şi ţipa acolo, apoi se întoarcea şi iar făcea aşa. Ei, cred că era similar şi la mină. Daca voiai sa spui un lucru important, coborai câteva orizonturi şi spuneai ce te durea şi pe urmă veneai la suprafaţă gata eliberat'', spune caricaturistul.

Iar aici, printre ai lui, mineri cu braţe puternice şi minte agera, Ion Barbu se simţea cumva protejat. Şi, într-un fel, dator să îi apere cum ştia el mai bine.

''Cred ca un caricaturist bun trebuie să fie sanitarul societăţii'', spune caricaturistul.

Şi atunci, şi mai ales acum. Baia minerilor din fosta mina Petrila, locul in care se râdea foarte mult inainte de '90, e azi un loc simbolic pentru ce-a devenit România intre timp. Şi pentru ce-a devenit si Ion Barbu intre timp. Caricatura lui a atins un alt nivel - pentru că azi razi mai liber şi ai şi mai multe surse de inspiraţie. Să fi facut aşa ceva în anii '80, era sinucidere curată. Dar după '90, nu doar caricatura lui prindea curaj, ci şi el.

''Lucrurile s-au schimbat radical după Revoluţie. Caricatura a devenit o chestie foarte căutată şi am devenit un soi de campion publicând în 30 de ani peste 15.000 de caricaturi. Le-am pierdut numarul dar pe acolo sunt'', spune Ion  Barbu.

Trăim vremuri în care umorul circulă liber pe străzi, prin expoziţii, prin galerii de artă sau restaurante de cartier. Dar, în timp, parcă şi-a mai pierdut din ascuţime. Sau poate oamenii au căpătat mai multă rezistenţă. Iar caricatura lui Ion Barbu devine, tot mai mult, arta şi nu critica.

''Se întâmplase ca un popă din Petrila să-şi deschida magazind e chiloti imediat dupa revolutie la fel ca si hartia igienica. Şi am facut un desen care a aparut în Romania Libera si omul a avzut desenul culmea ca era si in concediu si s-a rusinat in asemenea hal, ca a doua zi a ieşit din afara şi a lăsat chiloţii în plata Domnului. În primii ani chestiile astea mai contau. Acum... o faci cred ca de amorul artei mai mult. Partea proastă e că de la prea multe lovituri si pielea ti se tabaceste obrazul devine mai gros şi nu ai avut parte de nişte reacţii, că zici da domle l-am dat jos'', spune caricaturistul Ion Barbu.

Dar până la urmă, nu asta a fost rolul umorului. N-a vrut nimeni să dea jos pe cineva prin asta. Din contră. Să ridice. Priviri plecate în pământ de prea multe umilinte sau teama sau resemnare. Să ridice moralul unui popor care se credea îngenuncheat şi ţinut în frâu pentru totdeauna. Şi a reusit. Am râs cu pofta şi în comunism, râdem destul de mult şi de bine si acum. O fi având românul ceva în ADN-ul său - oricât ar fi de trist, el sfârşeşte prin a fi vesel. Cum a spus şi Bacovia. ''Suntem o ţară tristă, plină de umor''.

 

Citeşte mai multe despre:

In premiera tara de rasu-plansu Carmen Moise
Parterneri
Parterneri
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu, multumesc Accept
sati