Asediul armatei sârbe asupra capitalei Bosniei, Sarajevo, a fost cel mai îndelungat din istoria militară modernă. Timp de aproape 4 ani, între 1992 şi 1996, oraşul a fost complet înconjurat şi izolat de restul lumii de către tancurile şi artileria sârbească, fiind bombardat zilnic şi sistematic. Singura legătură a oamenilor din Sarajevo cu lumea pornea din curtea familiei Kolar şi însemna vreo 800 de metri de mers pe sub pământ, cocoşat, prin noroi şi semiîntuneric.
Bosniacii l-au numit „tunelul vieţii”: pe acolo au putut să fugă din încercuirea sârbilor, au putut primi ajutoare, hrană, dar şi armament din afară. Pe atunci, Edis Kolar avea 17 ani şi a abandonat liceul ca să lupte în tranşeele de lângă tunel, adică practic în curtea bunicilor săi. „Sunt patriot, dar nu aş fi murit pentru palma asta de pământ. Mama era în Sarajevo. Am luptat pentru a-mi apăra familia”, îţi răspunde el simplu când îl întrebi de ce s-a războit 4 ani. Acum, Edis şi familia sa administrează un mic muzeu şi cei circa 10 metri rămaşi în picioare din „tunelul vieţii”. Ce îl ţine cu minţile întregi, după ce şi-a văzut camarazii sfârtecaţi de obuze şi bombe, este râsul. Glumeşte şi acum, ca şi atunci, de isteria creată de mujahedinii veniţi în sprijinul bosniacilor şi de falsa percepţie că bosniacii musulmani sunt nişte fanatici.
Mai mult, pe gandul.info.
