Înainte să devină actorul uriaş pe care şi-l aminteşte lumea astăzi, cel poreclit „Bibanu’“ a împărţit croşee şi upercuturi prin sălile de box. Odată ajuns pe scenele de teatru din Bucureşti şi în câteva dintre cele mai iubite filme ale românilor, Dem Rădulescu a luat cu asalt spectatorii, împărţind, cu aceleaşi lovituri neaşteptate, emoţie şi hohote de râs.
BIBÁN, bibani, s. m. Peşte răpitor de apă dulce, cu laturile corpului acoperite cu dungi negre transversale, cu carnea albă, gustoasă; baboi, costrăş“ (Dicţionarul Explicativ al Limbii Române). Dem Rădulescu nu s-a dat niciodată în vânt după porecla pe care a purtat-o aproape toată viaţa. Se putea şi mai rău, ce-i drept. Unii oameni sunt porecliţi „Buză“, „Grasu’“ sau chiar „Cretinu’“. Comparativ cu astfel de mostre de creativitate, „Bibanu’“ pare, mai degrabă, un fel de alint duios.
Se prea poate să fi fost haios în copilărie. Dem Rădulescu îşi aducea aminte cu precizie momentul în care cei din jurul său renunţaseră a-l mai chema după numele dat de părinţi, alegând comparaţiile cu un peşte răpitor. „Tata vindea peşte la Vâlcea şi într-o zi a venit acasă cu un exemplar deosebit. Frate-miu l-a dus repede la şcoală la ora de ştiinţe naturale. Profesoara, văzându-l, s-a adresat copiilor spunându-le: «Dragii mei, acesta este un biban». Denumirea peştelui s-a lipit ca timbrul de scrisoare de numele fratelui meu. Când am devenit şi eu elev, porecla era oficializată de puştime. În 1950, odată cu primul an de studenţie, a fost suficient ca un prieten din anul III să mă strige «Bibanule», ca efectul să fie ca al unei bombe incendiare“, povestea Dem pentru Elisabeta Munteanu, autoarea cărţii „Tinereţea actorilor“.
Continuarea, pe Historia.ro.
