Chiar de Moș Nicolae, Gabi Balint a postat pe Facebook o povestire din copilărie.
„E ianuarie 1968 și abia ce-am împlinit 5 ani. E foarte dimineață și foarte frig, dar mă trezesc primul, la vârsta asta chiar e ușor. Mai mult, cred că n-am dormit de emoție toată noaptea. Și de ce să nu profit? Acum nu există snooze-ul și cearcănele oboselii de om mare, există doar nerăbdarea, sandvișurile în șervețel ale mamei, tata și pălaria lui de vizitat si zâmbetele din tren. Care tren? Stați să vedeți!
Plecăm la unchiul Gyuri, fratele geamăn al tatei, pentru prima oară în acest an de când s-a mutat la Rodna. Abia aștept, mereu îmi place freamătul ăsta din casă înainte să plecăm la drum. Până și mama e mai veselă, mai frumoasă, îi luminează fața si mă încalță cu șosetele alea bune. Are grijă să nu fie niciuna ruptă în călcâi. Mergem la unchiul Gyuri, nu putem să mergem oricum la neamuri. Mai ales că ne pregătim de o săptămână de excursia asta, o decizie luată împreună, după multe dezbateri în casă.
Mă rog, ai mei au tot dezbătut, că la 5 ani nu prea iei cine știe ce decizii, în afara de: “Mănânci ciorba aia sau mănânci bătaie?”. Dar îmi place sa cred că a contat și entuziasmul meu. Nu știu voi, dar eu și acum, când plec și pâna la margine de București cu motorul, mi se pare că plec în vacanță și mă entuziasmez singur ca fraierul. Și ce îmi mai place!
Și, să fie clar, Rodna nu e vreo margine de București. Oraș minier, la poalele munților Rodnei, foarte aproape de noi. Rodna mea era mai mult de atât. Tare îmi plăcea să merg acolo când primeau minerii salariul, așa cum aveam să descopăr mai târziu, în anii de adolescență. Făceau minerii mei niște beții extraordinare, care se terminau întotdeauna cu bătăi ca în filmele western de la cinema. Aveam senzația că mă aflu în Texas. Sa fi avut un telefon cu cameră pe vremea aia, rupeam Youtube-ul in două. Vă zic! Pentru că era o adevărată aventură să te plimbi pe strada principală și să vezi cum ieșeau minerii în șuturi și-n pumni din birturi. Unde mai pui că aveai ocazia sa-ți îmbunătățești și vocabularul. De injurături, bineînteles. Mi-au prins bine, apoi, pe stadion. Nu mai aveau cu ce mă surprinde fanii adverși. Eram imun, ba chiar imi venea, sa imi pun mainile in șold cum faceau minerii mei cand se îmbufnau si sa le strig uneori spre tribuna: “Mă copii, eu am crescut la Rodna, la minerii lui unchiul Ghiuri. Balint is not impressed! Va pupa tata!”.
Si, să nu mă înțelegeți greșit, deși urăsc rău de tot și nu sunt de acord cu actele de violență, așa cum s-a întâmplat în '90 la București, acolo era un alt fel de bătaie. Bătaia e ruptă din Rodna, ar suna mai bine celebra vorbă, pentru că nu avea nimic rău în ea. Minerii mei îmbufnați nu mă speriau, nu erau atat de agresivi pe cât ar fi acum să văd doi oameni ca se bat pe stradă. Era o încaierare cu gust de rachiu, o refulare, mai degrabă. Știam că nimic nu se poate întâmpla rău, că nu se pot lovi cu adevarat, că a doua zi în mină iși țin lanterna unul altuia și îsi riscă viețile împreună. Restul e doar western de cinema. Iar injurăturile? Pffff! V-aș reproduce câteva aici, dar mi-e că apoi trebuie sa mut povestea asta la +18 și să îi pun și bandă din aia: “Atenție, conține limbaj explicit de miner simpatic, varianta vintage, Rodna , anii 70!”.
Dar, revenim.
Am 5 ani proaspat împliniți și sunt înfofolit până peste cap. E iarnă rău afara, și noi mergem spre gară, înțoliți ca pentru neamuri, dar cu tata cam stresat. Mă trage lângă el, își ia mină de om serios și cu o voce gravă îmi zice:
- Măi, fii atent aici ce-ți spun! În tren, când o sa te întrebe controlorul câți ani ai îi răspunzi că ai patru ani și jumatate. Măi, ai înțeles?
- Am ințeles (Aha, deci, asta era! Mare scofală, bine ca nu s-a intamplat ceva mai rău!)
- Deci, câți ani ai?
- Am patru ani și jumătate! (Hai, mă tată, că nu-s copil, am ințeles, ai încredere in mine!)
- Bravo! Uite, ia un leu să-ți cumperi Eugenia!
Citiți aici continuarea
