Vrăjitoria şi ghicitul erau considerate „erezii" de către Biserica Romei şi pedepsite ca atare. În decursul Evului Mediu, papalitatea a emis peste o sută de bule prin care „erezia" era asociată păcatului pedepsit cu moartea. Semnalul declanşării „vânătorii de vrăjitoare" a fost un document din 1484, atribuit papei Inocenţiu al VIII-lea. „Nu lăsa să trăiască vrăjitoare sau femeie ghicitoare", scrie în Vechiul Testament. Numeroşi oameni, mai ales femei, din Europa, şi chiar din Lumea Nouă americană, au fost, în consecinţă, schingiuiţi, arşi pe rug sau decapitaţi.
Primele procese intentate unor „vrăjitoare" din Transilvania s-au înregistrat în secolul al XVI-lea. În zona Cluj - Dej au fost condamnate atunci 25 de „vrăjitoare". Prima menţionată în documente este Ecaterina Szabo din Cluj. Pe baza unui singur „martor ocular", acuzata a fost condamnată la moarte, în 1584, sentinţa prevăzând şi schingiuirile aferente execuţiei.
Acţiunea de „purificare" a catolicilor de eretici a atins apogeul sub domnia principelui Apafi Mihaly I (1632-1690). Execuţiile au fost, probabil, atât de numeroase încât au lăsat urme în toponimia Clujului. După arderea pe rug, spânzurarea sau decapitarea din faţa Bisericii Sfântul Mihail, rămăşiţele trupeşti ale „vrăjitoarelor" erau expuse în faţa Turnului Croitorilor pentru înfricoşarea mulţimii. „Uliţa Vrăjitoarelor" s-a numit astfel calea dintre locul de execuţie şi cel de expunere.
Abia în 1768, împărăteasa Maria Tereza a interzis aceste crime şi orori săvârşite în numele credinţei. După ce principele Ioan Sigismund Zapolyia (1540-1571) a îmbrăţişat calvinismul, propaganda catolică a încetat, un secol şi jumătate, în Transilvania, afirmă Mircea Păcurariu („Istoria Bisericii Ortodoxe Române", Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe, Bucureşti, 2006).
Continuarea, pe historia.ro.
