Pe vremuri, oamenii îşi puneau hainele într-o pânză şi plecau la drum. Aşa a făcut şi Louis Vuitton. A plecat în Parisul lui Victor Hugo, din Mizerabilii, şi a vrut să creeze un etalon: cât lux poate intra într-un geamantan. Răspunsul l-a anticipat în urmă cu mai bine de 150 de ani – cât un imperiu de mult. LV a evoluat, s-a diversificat, a ţinut pasul cu moda şi a înţeles mersul lucrurilor. Un singur lucru şi-a păstrat: unicitatea.
Povestea lui Louis Vuitton este una clasică, a unui copil sărac, care a ştiut că talentul fără trudă asiduă este în zadar. S-a născut în ziua a patra a lui Gustar, în anul 1821, undeva în regiunea Jura, în micul sat burgund Anchay. Se trăgea dintr-o familie simplă, de meşteri şi fermieri. Tatăl său, Xavier Vuitton, se ocupa cu creşterea animalelor, în timp ce mama sa, Corinne Gaillard, confecţiona pălării de damă. Louis a rămas orfan de mamă la vârsta de 10 ani, iar tatăl său a murit şi el la scurtă vreme. Pe când alţi băieţi încă se mai jucau pe maidane, la 13 ani, mânat de nevoi, dar şi de ambiţie, viitorul antreprenor francez a plecat la Paris. Abia trecuse iarna lui 1835, când a pornit la pas, cu desaga în spate şi câţiva franci în buzunar. Doi ani, 500 de kilometri şi numeroase slujbe care îi asigurau traiul de pe o zi pe alta. Acesta a fost itinerariul său până a ajuns în capitala Franţei.
Tânărul Louis, de numai 16 ani, era un băiat inteligent şi descurcăreţ.
Preşedintele Republicii, Ludovic Bonaparte Napoleon, încoronat mai târziu, în 1852, ca împărat al celui de-Al Doilea Imperiu Francez, sub numele de Napoleon al III-lea, i-a purtat noroc. Soţia sa, Eugénie de Montijo, ultima împărăteasă a Franţei, l-a angajat pe Louis Vuitton să se ocupe personal de bagajele sale, „să ambaleze cele mai frumaose haine într-o manieră deosebită”.
Continuarea, pe historia.ro.
