O femeie a murit în timp ce urca spre "Meteora" României. De ce este Cetățuia una dintre cele mai misterioase mănăstiri din țara noastră

O femeie a murit, marţi, după ce a căzut 100 de metri de pe poteca de acces către mănăstirea Cetăţuia, aflată în localitatea argeşeană Cetăţeni.

Potrivit reprezentanţilor Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă Argeş, turista, care era supraponderală, a căzut de pe potecă în timp ce urca spre mănăstire.

Aflată la 22 de kilometri de oraşul Câmpulung Muscel, la o altitudine de 880 de metri, Mănăstirea Cetăţuia Negru-Vodă seamănă cu Schitul Meteora din Grecia şi este considerată cea mai aspră sihăstrie românească. Alimentele, materialele şi apa se transportă până acolo cu un funicular, scrie Adevărul.

Ctitorul mănăstirii nu se cunoaşte cu certitudine. Se presupune că acesta ar fi fost voievodul Nicolae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I. Mii de pelerini vin în fiecare an aici şi se roagă la o cruce, supranumită "crucea dorinţelor", aflată pe cel mai înalt colț de stâncă. Aici s-a rugat Negru-Vodă să scape de năvălitori. Aceeaşi legendă spune că celui care ajunge aici şi se roagă îi vor fi îndeplinite trei dorinţe.

Pe cărarea de piatră ce coboară de la cruce se văd nişte urme de picior săpate în piatră. Aceste urme misterioase, spune legenda, ar fi ale lui Negru-Vodă şi ale soţiei sale. Rugându-se să scape de urgia tătarilor, domnitorul ar fi cerut un semn că rugăciunea i-a fost auzită. Pe când coborau de pe vârful pe care s-au rugat, stânca s-a topit sub paşii lor, semn că rugile le-au fost îndeplinite.

Drumul ce duce spre mănăstire, unul extrem de dificil şi abrupt, este considerat Golgota românilor. De la şoseaua principală se poate ajunge la mănăstire pe o potecă îngustă, aproximativ o oră. 

Aici s-au nevoit numeroşi călugări sihaştri, mai ales în secolele XIV-XVIII, care au avut aceeaşi faimă şi înălţime duhovnicească ca şi cei din Munţii Buzăului. Unul dintre aceşti sihaştrii a fost descoperit în ultimele decenii, într-o peşteră suspendată pe panta muntelui.

În fundul peşterii s-au găsit osemintele cuviosului, galbene, mirositoare, nemişcate de mâna omului, aşezate într-o scobitură de piatră în formă de sicriu, iar deasupra pe perete scria în piatră "Ioanichie Schimonah 1638". Sunt singurele moaşte întregi ale unui cuvios român din secolul al XVII-lea păstrate până în zilele noastre.