Are nădejde că mănăstirea, astăzi părăsită, îşi va regăsi strălucirea şi oamenii se vor întorcea în ea. Spune că nu îl sperie misiunea grea pe care o are.
Când avea 16 ani, a simțit o chemare lăuntrică atunci când auzea clopotele bătând. O bătrână din sat i-a spus să meargă la mănăstire dacă tot stă în poartă să asculte clopotele. Și a plecat la mănăstire. După ani de muncă obștească, episcopul locului l-a chemat și i-a spus că-l face stareț. Stareț peste o ruină, fără acoperiș, în mijlocul unui câmp din Bărăgan.
"Când am venit, chiar sunt unele poze, chiar de unde începe poarta n-avei curaj să te apropii. Erau bălăriile, era cucuta de 4-5 metri încât a trebuit să tăiem cu drujba. Când am ajuns în uşa bisericii era o grindă, două, căzute, arse. Nu se vedea, acolo unde este piciorul sfintei mese, nu erau crucile acolo şi în gândul meu am zis: Doamne, dacă mai fac un pas, ori se urcă şerpii pe mine, ori îmi cad şerpi în cap. Şi atunci, chiar în uşa bisericii, în sinea mea, am zis să mă întorc şi să le spun că nu rămân.
În timp ce gândeam asta, din altar am auzit o voce, care era în tot pieptul meu şi în toată inima mea, o voce ca de femeie, foarte umilă încât m-a dezarmat. Era atât de duioasă că nu puteai să nu îi dai atenţie. Şi a zis cuvintele astea: Nu pleca. Ia-mă pe mine să mă faci cum am fost. De restul, mă îngrijesc eu.
Şi atunci am spus părinţilor: aici rămân!", a declarat Părintele Iustinian.
Povestea părintelui Iustinian, stareţul unei ruine din mijlocul câmpului
Biserica fără acoperiș. Poate singura biserică din România unde sfanta treime e doar în cerul liber. Părintele e singur. Vorbește cu pisicile și câinii, ca să nu uite să vorbească. La propriu. Citeşte scriptura cu voce tare, mânâncă o data pe zi, mâncare uscată mai mult, în rest, face din iadul pe care l-a găsit aici o potecă spre rai.
Se spune că până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții. Iar sfinții de pe pământ sunt peste tot și tot mai mulți. Pe unii îi veți afla imediat.
Am revenit zilele trecute în curtea mănăstirii fără acoperiș. Părintele planta brazi de jur împrejur. Mănăstirea avea gard, părintele are lemne. Acum are și salariu de la Patriarhie. Curând va sluiji într-o mănăstire cu acoperiș și, poate, cu voia lui Dumnezeu, starețul mănăstirii din pustiu va avea și câțiva călugări. Încurcate sunt căile Domnului, dar uneori oamenii le pot desface.
Acum părintele așteaptă de la primărie Planul de urbanism zonal. Dar până trece PUZ-ul, trebuie să treci de alți sfinți.
Deși este cel mai izolat dintre pământeni, într-o pandemie a sufletelor, în câmpul gol, doar cu cerul deasupra capului, călugărul din pustiu spune că singurătatea este greu de dus.
"În vară, am avut senzaţia că pământul a luat-o la vale, într-un hău şi parcă nu se mai oprea. Auzeam chiar şi un zgomot. De frică, am urcat pe biserică şi am zis: Doamen, dacă eu am rămas singur pe Pământ şi asta e starea de singurătate, de părăsire, nu vreau să mă apuce seara aici. Ia-mă şi pe mine cum i-ai luat pe toţi.
Mă simţeam părăsit şi golit de tot încât am făcut cu mâna către Dumnezeu.", a povestit Părintele Iustinian.
El însă n-a fost și nu e singur niciodată. În mijlocul pustiului, Dumnezeu e cu el. Și cu noi.
