"Ploua în ziua aceea. Inițial am stat cu capul sub pernă ca și cum ploua în casă dar de fapt nu vroiam să aud pașii mamei care se îndreptau spre autocar. Și mi-am șters bărbătește lacrimile, doar aveam buletin, mă credeam bărbat în toată firea!
Mama întotdeauna a iubit ploaia spunându-mi că aceasta îi aduce pe oameni mai aproape, într-o liniște acompaniată doar de sunetul picăturilor ei, iar oamenii ar renunța la cuvinte încercând să se exprime prin zâmbete, sperând că dacă vor zâmbi mai mult, soarele va răsări de după nori.
Mama stătea în ușă cu vreo două bagaje, ofta privind ploaia de afară nedorindu-și ca aceasta să-i împiedice plecarea. „Vezi mamă”, zic eu, „uneori ploaia îi mai și desparte pe oameni, asa cum cad și picăturile din nori. Apoi, ne irosim cu așteptarea.” Mama vroia să spună ceva dar de emoție își înghițea cuvintele, era obosită, nu avuse deloc somn în ultimele seri. „Mama va fi mereu alături de tine, să nu uiți asta scumpul meu fiul”, și m-a luat în brațe sărutându-mă pe frunte iar ochii ei îmi umezeau bărbia. „Iar dacă într-o zi va ploua” continua ea, „cel mai frumos lucru este să mergi prin ploaie, nu există ploaie care să te oprească să atingi soarele, să nu uiți asta.”
Cerul era în continuare închis fiind o oră matinală de iarnă și am rămas în ușa casei să o privesc cum își face drum prin bălțile formate din cauza ploii. Priveam înainte – era mama plecând cu tot cu lacrimi și cu o parte din mine, parte cu care nu m-am mai reîntâlnit niciodată, cu acea parte care făcea boacăne copilărești, care adormea în brațele ei, care îi dedica poezii și texte frumoase, făcând-o cea mai fericită mamă!", se arată într-un articol postat pe Revista românului din Italia.
