Un petic de pământ cu milioane de probleme, în
Transnistria legea se scrie tot cu secera şi ciocanul. Un teritoriu uitat de
Dumnezeu şi de legile dreptului internaţional, o maşină de spălat bani cu arma
în mână, un teritoriu al violenţei şi gaura neagră a Europei. Potrivit enciclopediilor actuale, Transnistria este o regiune geografică
din Republica Moldova situată la est de Nistru. Denumirea se mai referă şi la
aşa-numita Republică Moldovenească
Nistreană, regiune separatistă aflată de drept în componenţa Republicii
Moldova. Autorităţile acestei republici controlează întregul teritoriu de la
est de Nistru, mai puţin şase comune. Cu o suprafaţă de 3567 km2,
are capitala la Tiraspol şi o populaţie predominant moldovenească: în 2001,
moldovenii reprezentau 43% din populaţie, ucrainenii 28%, iar ruşii, a căror
frică majoră este reunificarea cu România, doar 25%. În Transnistria, limba
română este o infamie.
TRANSNISTRIA ÎN IMAGINI
O problemă
veche de 84 de ani
URSS a creat în 1924 o republică-fantomă,
Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească, ca propagandă comunistă.
Ea ar fi aparţinut ?muncitorilor moldoveni liberi, neasupriţi de România Mare?
şi avea capitala la Balta, oraş din Ucraina de azi. Statul a funcţionat până în
1940, când desprinderea definitivă a Basarabiei de România a făcut inutilă
propaganda în regiune. Armele şi tratatele nedrepte au luat cuvântul, iar în
graniţele celor două teritorii, Stalin a fondat Moldova Sovietică. Desigur,
regiunea transnistreană a rămas privilegiată, motiv pentru care obiectivele
industriale, în proporţie de 90%, au fost plasate aici, iar astăzi Republica
Moldova are mari probleme economice generate din dezlipirea zonei industriale.
În 1989, când limba moldovenească a devenit
oficială, transnistrenii s-au opus vehement, iar ?soviete de muncitori? din
fabrici luptau împotriva tentativelor de independenţă ale Republicii Moldova.
Într-o parte a Transnistriei, în special în Tiraspol, s-a dezvoltat mişcarea
separatistă care, la 2 septembrie 1990, a proclamat Republica Moldovenească
Nistreană. În cele din urmă, în 1991, când URSS a încetat să mai existe, au
refuzat să recunoască noua Republică independentă Moldova. Cu sprijinul Rusiei,
în urma confruntării armate din 1992, a preluat controlul asupra celei mai mari
părţi a zonei transnistrene a Republicii Moldova, cât şi a unei zone din
Basarabia, în jurul oraşului Tighina. Moldovenii, în inferioritate numerică şi
militară, nu au putut ţine piept guvernului de la Tiraspol, sprijinit de Rusia
prin ?voluntarii? cazaci şi Armata a XIV-a condusă de generalul Lebed. În
timpul războiului civil, au murit circa 1500 de persoane, iar alte câteva mii
s-au refugiat peste Nistru.
După semnarea unui acord de încetare a
focului, la 21 iunie 1992, ruşii au decis să lase câteva mii de militari în
zonă pentru menţinerea păcii, însă aceşti ?pacificatori? au contribuit din plin
la consolidarea autorităţilor separatiste, adâncind situaţia de instabilitate.
Transnistria devenea astfel teritoriu autonom în Republica Moldova, iar statutul
său urma să fie definitivat mai târziu prin negocieri internaţionale. De
atunci, guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii
transnistrene, cu excepţia a şase comune din raionul Dubăsari - Cocieri,
Molovata Nouă, Corjova, Coşniţa, Pârâta şi Doroţcaia.
Doi ani mai târziu a fost semnat un nou acord
cu Moldova, care prevede retragerea trupelor ruseşti din Transnistria. Acordul
nu a fost însă niciodată ratificat de Duma rusă. În 2006, cu ocazia unui
referendum organizat de autorităţile transnistrene, se arăta că o ?majoritate
largă? sprijină independenţa faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă... Desigur,
comunitatea internaţională nu a recunoscut rezultatele referendumului.
OSCE şi
tentativele sale eşuate
După războiul civil din 1992 au existat
numeroase tentative de rezolvare a conflictului, conduse de Organizaţia pentru
Securitate şi Cooperare în Europa. Moscova a prezentat, în 2003, un memorandum
de federalizare a Republicii Moldova, care dădea, fireşte, cele mai multe
drepturi transnistrenilor. În 2005, şi preşedintele ucrainean Victor Iuşcenko
s-a simţit dator să prezinte un plan de rezolvare, respins de guvernul de la
Tiraspol, pentru că prevedea organizarea de alegeri libere. Se pare că poziţia
lui Iuşcenko este din ce în ce mai importantă, în ultimii ani, pentru simplul
fapt că a cerut agenţilor economici transnistreni să se înregistreze la
Chişinău pentru a-şi putea derula afacerile în Ucraina.
Transnistria
azi
Transnistria este împărţită în cinci raioane: Camenca (Каменка), sau
Kamenka; Dubăsari (Дубоссары), sau Dubossary; Grigoriopol (Григориополь);
Rîbniţa (Рыбница), sau Rybnitsa, Slobozia (Слободзея) şi municipiile Tiraspol (Тирасполь) şi Tighina (Бендер), sau Bender.
Tiraspol,
în viziunea locuitorilor ruşi
Lenin
n-a murit. Lenin este veșnic viu
Prin sate, domneşte sărăcia. În Tiraspol,
străjuieşte statuia lui Lenin, în faţa Sovietului Suprem, ca şi cum URSS ar
domina în continuare harta europeană.
Sloganul sovietic se aplică încă la Tiraspol,
succesorul simbolisticii comuniste sovietice. De altfel, în fiecare toamnă, au
loc serbări festive dedicate ?marii revoluții din octombrie?, iar la Pridnestrovie, de pildă, se serbează Ziua Drapelului Rusiei:
Democraţie şi drepturi civile
În 1992, cinci
cetăţeni ai Republicii Moldova, Ilie Ilaşcu, Andrei
Ivanţoc, Alexandru Lesco, Petru Gordiac şi Tudor Petrov Popa, cunoscuţi mai
târziu ca Grupul Ilaşcu, au fost arestaţi şi judecaţi abuziv de
către un tribunal ilegitim din ?autoproclamata republică
moldovenească nistreană?. Acuzaţiile: acte de terorism în război. Cei cinci au
fost condamnaţi la moarte şi la alte pedepse grele, la 9 decembrie 1993, fără
drept de recurs, în urma unui proces neechitabil, de-a lungul căruia nu s-a
respectat prezumţia de nevinovăţie şi în care au fost administrate probe
prefabricate pentru susţinerea acuzaţiilor. În ciuda Deciziei Curţii Supreme de
Justiţie a Republicii Moldova din 1994, care a pronunţat sentinţa de achitare a
celor patru deţinuţi şi eliberarea lor necondiţionată de sub arest, şi în
pofida valului de proteste din întreaga lume, prizonierii au mai petrecut ani
grei după gratii.
Petru Godiac a ispăşit doi ani de închisoare.
Ilie Ilaşcu, condamnat la moarte prin împuşcare, a fost eliberat în mai 2001,
sub presiunea comunităţii internaţionale. Alexandru Lesco a fost eliberat acum
patru ani, după 12 ani de închisoare. În fine, în 2007 au fost eliberaţi şi
Andrei Ivanţoc şi Tudor Petrov Popa. Ivanţoc a fost evacuat forţat din
Transnistria: s-a opus să părăsească regiunea, deşi a fost declarat persona non
grata, acuzând guvernul Republicii Moldova că a fost abandonat.
În urmă
cu un an, publicaţiile moldoveneşti relatau distrugerea unui cimitir militar
din Tighina: autorităţile au autorizat buldozerele să treacă peste mormintele
eroilor din cel de al Doilea Război Mondial, ostaşi români decedaţi în lupta
împotriva Armatei Roşii.
Astăzi, vocile
dizidenţilor din Transnistria vorbesc împotriva regimului naţionalist. ?Sunt nişte criminali!?, povesteşte
Maxim Belinski, membru al Comitetului de la Helsinki. În încercarea de a
superviza un proces derulat în Transnistria, Belinski a fost răpit de trei
persoane neidentificate şi bătut cu bestialitate, aproape ucis. Scăpat din
mâinile lor, se întreabă ce atrocităţi li se întâmplă cetăţenilor obişnuiţi,
dacă un membru al Comitetului a trecut prin asemenea tratament. Dizidentul
Serghei Ostaf povesteşte că i s-a spus clar să părăsească Transnistria: ?Dacă
rămâi, până mâine vei fi mort!? Se ştie şi că poliţia este implicată în crima
organizată, iar criminali prolifici primesc lesne găzduire în teritoriu.
Europe?s
Black Hole
BBC:
Places That Don?t Exist ? Transnistria
Ella Moroiu, Antena3.ro
