O judecătoare federală din Norfolk, Virginia, controlează de două decenii tot ce se întâmplă cu epava Titanicului, aflată la peste 1.600 de kilometri distanță, în apele internaționale din largul Canadei. Rebecca Beach Smith a blocat acum planul companiei care deține cele aproximativ 5.500 de obiecte recuperate de pe navă de a scoate la licitație sute dintre ele, după ce firma a anunțat că a rămas fără bani. Compania îi contestă autoritatea, iar disputa ar putea decide soarta uneia dintre cele mai faimoase colecții din lume, scrie The New York Times.
Din sala vechiului tribunal federal în stil Art Deco din Norfolk, Virginia, judecătoarea Rebecca Beach Smith conduce poate cel mai fascinant caz din dreptul maritim: recuperarea obiectelor de pe Titanic.
Din 1987 încoace, compania R.M.S. Titanic Inc. a scos la suprafață aproximativ 5.500 de obiecte de pe navă, cu condiția, aprobată de instanță, să nu le vândă niciodată. Le poate însă expune. Astfel, compania are expoziții permanente în Las Vegas și Orlando, plus expoziții itinerante care au fost văzute de 35 de milioane de oameni.
În martie, însă, compania a susținut că a rămas fără bani. Atât de fără bani, potrivit documentelor depuse la instanță, încât ar avea nevoie să scoată la licitație sute de obiecte pentru a le putea îngriji cum se cuvine pe celelalte și pentru a-și plăti datoriile.
Judecătoarea Smith a fost sceptică. Cu ani în urmă, pe când era o judecătoare mai tânără, se întâmpla să ridice tonul și să-i fixeze cu privirea pe avocații pe care îi interoga. La o audiere din august în dosarul Titanicului, însă, a vorbit pe un ton calm, de conversație, în timp ce punea la îndoială gravitatea problemelor financiare ale companiei, cu o autoritate consolidată de patru decenii de magistratură.
„Se pare că au existat declarații înșelătoare față de instanță în această privință”, a spus ea, glacial.
Două săptămâni mai târziu, a prelungit interdicția temporară asupra oricărei vânzări.
De decenii, judecătoarea Smith, în vârstă de 77 de ani, are controlul asupra tuturor chestiunilor legate de Titanic. Ea decide ce poate fi recuperat și cum, ce poate fi atins și ce nu, și ce trebuie făcut cu obiectele fragile după ce sunt scoase la suprafață.
Proprietarul inițial al Titanicului, compania White Star Line, nu mai există. Asiguratorii care au plătit despăgubiri după dezastrul din 1912 au ieșit de mult din peisaj. Așa că judecătoarea Smith se apropie mai mult decât oricine altcineva în viață de rolul de proprietar al epavei.
„Are o adevărată pasiune pentru a folosi dreptul maritim ca să protejeze Titanicul și să păstreze colecția de obiecte unită”, a declarat Ole Varmer, avocat specializat în drept maritim și coautor al volumului „Titanic Law and Policy”.
Cum a ajuns însă judecătoarea Smith să supravegheze rămășițele unei nave construite la Belfast, care a plecat din Anglia spre New York și s-a scufundat în largul Canadei, în ape internaționale, la peste 1.600 de kilometri de Norfolk?
Un răspuns rapid ar fi că Norfolk este un centru important pentru transportul maritim și pentru practica dreptului maritim. Răspunsul real este că legile privind recuperarea epavelor sunt obscure și pot părea chiar lipsite de sens pentru cei neinițiați.
Autoritatea judecătoarei Smith provine, de fapt, dintr-o hotărâre a predecesorului ei, care a stabilit că aducerea în sala de judecată din Norfolk a unei singure carafe de vin recuperate de pe Titanic era suficientă pentru a-i conferi jurisdicție asupra întregii epave.
Au trecut decenii de la acea hotărâre, care nu a fost niciodată contestată cu succes. Apele juridice au început însă să se tulbure în această vară, când avocații companiei de recuperare, al cărei plan de licitație a fost blocat de judecătoare, au susținut că, de fapt, judecătoarea Smith nu controlează totul în privința celei mai faimoase epave din lume.
Adesea opac, ca marea
În Statele Unite, dreptul maritim este la fel de vechi ca însăși Constituția. Articolul III, secțiunea 2, le conferă judecătorilor federali jurisdicție asupra tuturor cazurilor de drept maritim. De aceea, chestiunile juridice legate de epavele aflate în apele americane ajung, de regulă, la cea mai apropiată instanță federală.
Dar ce se întâmplă dacă, asemenea Titanicului, epava se află în ape internaționale? Dacă se află la circa 640 de kilometri de coasta insulei Newfoundland, pe fundul oceanului, surprinzător de dreaptă, ruptă în două, la aproximativ patru kilometri sub suprafața apei?
Aici lucrurile se pot complica.
Apele internaționale nu au un suveran, nicio națiune nu poate revendica oceanele. Însă instanțele din întreaga lume pot supraveghea o operațiune de recuperare în largul mării dacă cineva depune o cerere și dacă statul respectiv are o legislație aplicabilă.
Timp de decenii, judecătorii americani au recunoscut drepturi asupra unor obiecte recuperate pe teritoriul aflat sub jurisdicția lor. Autoritatea lor s-a extins însă în anii ‘70 și ‘80, când au început să creeze un mecanism pentru gestionarea recuperării epavelor descoperite în adâncul apelor internaționale.
O hotărâre-cheie a venit în 1990, după ce un vapor cu zbaturi laterale din secolul al XIX-lea, plin cu aur din perioada goanei după aur din California, a fost descoperit în ape internaționale, în largul coastei Carolinei de Sud.
Grupul american care descoperise epava, condus de Tommy Thompson, un inventator din Ohio, trebuia acum să găsească o cale de a-și apăra revendicarea. Nu puteau scoate nava la suprafață și nici nu o puteau îngrădi. Se afla la peste 1,6 kilometri sub suprafața oceanului.
Avocatul lui Thompson l-a sfătuit să ia ceva de pe epavă și să-l aducă în instanță, pentru a-și înregistra cererea privind drepturile exclusive de recuperare. Thompson a luat o bucată de cărbune și a dus-o în grabă la tribunalul din Norfolk, unde judecătorul Richard B. Kellam a redactat o opinie juridică citată de atunci în nenumărate rânduri.
El a argumentat că, dacă bucata de cărbune se afla fizic sub jurisdicția instanței, aceasta putea fi considerată ca reprezentând jurisdicția asupra întregii epave și a încărcăturii sale. Kellam a dispus așa-numita „sechestrare” a cărbunelui, prin care a stabilit jurisdicția instanței asupra epavei și a celor care o recuperau. Apoi le-a acordat oamenilor lui Thompson drepturi exclusive de recuperare.
A fost o mică ficțiune juridică. Specialiștii în drept maritim o numesc „jurisdicție in rem constructivă”, adică ideea că o instanță își poate asuma jurisdicția asupra unei epave din ape internaționale dacă o parte din ea este adusă în sala de judecată.
Și a funcționat. Curând, multe alte cazuri celebre de epave au ajuns la tribunalul din Norfolk.
Pe fundul oceanului
Faimoasa invincibilitate a Titanicului, prezentat drept un transatlantic de nescufundat, s-a spulberat rapid în Atlanticul de Nord în 1912, când, în timpul primei sale călătorii, nava a lovit un aisberg și s-a scufundat, iar aproximativ 1.500 de pasageri și membri ai echipajului și-au pierdut viața.
Au trecut 73 de ani până la descoperirea epavei și încă doi până când o companie din Connecticut, numită Titanic Ventures, s-a asociat cu un institut oceanografic francez pentru a începe recuperarea obiectelor.
Expediția lor comună a scos de pe fundul oceanului, în 1987, aproximativ 1.800 de obiecte, inclusiv câteva emblematice, precum o statuetă de bronz a unui heruvim de pe marea scară a Titanicului și un clopot din postul de observație al navei.
Compania a dus obiectele în Franța, unde o instanță i-a acordat dreptul de proprietate asupra lor, dar nu și drepturi exclusive de recuperare. Câțiva ani mai târziu, compania, reorganizată între timp sub numele R.M.S. Titanic Inc., s-a confruntat cu provocări din partea unui concurent interesat și el să recupereze obiecte de pe navă.
Avocații R.M.S. Titanic au adus rapid la Norfolk carafa de vin din cristal, cu sigla White Star. Aceasta a fost bucata lor de cărbune, iar ei i-au cerut judecătorului J. Calvitt Clarke Jr. să folosească principiul „in rem constructiv” pentru a acorda companiei drepturi exclusive de recuperare.
Judecătorul a făcut-o în 1994, după ce compania a promis că nu va vinde niciun obiect recuperat. Firma s-a angajat, de asemenea, să păstreze colecția unită și să câștige bani doar din expoziții publice.
O vreme, compania a prosperat și a continuat să finanțeze expediții, inclusiv o călătorie spectaculoasă în 1996. Două nave de croazieră, cu 1.700 de pasageri, au însoțit o navă de recuperare până la locul epavei.
Trei supraviețuitori ai Titanicului s-au alăturat actriței Loni Anderson și astronautului Buzz Aldrin, care au socializat cu invitații. Discovery Channel a plătit trei milioane de dolari pentru a filma totul. Compania a scos atunci la suprafață 400 de obiecte.
Doi ani mai târziu, R.M.S. Titanic a ridicat o secțiune de 15 tone din coca navei, poreclită „Big Piece”, care zăcea desprinsă pe fundul oceanului. Aceasta este piesa centrală a expoziției companiei din Las Vegas, care include reconstituiri ale somptuoasei Mari Scări și ceea ce compania descrie drept „o punte de promenadă înfiorător de realistă, la temperatura din acea noapte fatidică”.
Stăpânii unei epave
Cu sprâncenele sale albe și stufoase și vocea răgușită, judecătorul Clarke avea o prezență impunătoare și puterea de a retrage oricând statutul R.M.S. Titanic de unic recuperator al navei.
„Cu toții lucrăm pentru el”, spunea președintele companiei, George Tulloch, într-un interviu din 2000. „El spune «Sari!», iar noi întrebăm «Cât de sus?»”
Relațiile dintre companie și judecător nu au fost întotdeauna roz.
În 2000, R.M.S. Titanic a propus să facă „incizii chirurgicale” în epavă pentru a căuta comori care să poată fi valorificate. „Vrem corespondența de clasa întâi”, a spus cel mai mare acționar al companiei. „Vrem bagajele de clasa întâi. Vrem seifurile și sacii comisarului de bord. Știm exact unde se află totul. Putem lovi ca într-o țintă”.
Asemenea declarații l-au alarmat pe judecătorul Clarke și i-au revoltat pe istorici. Instanța a fost inundată de scrisori de protest, iar judecătorul i-a ordonat companiei să renunțe la orice plan de a tăia epava, de a desprinde ceva din ea sau de a vinde ceva.
„O voce a justiției s-a făcut auzită, iar istoria se bucură”, scria la acea vreme John P. Eaton, istoric al Titanicului.
Când vederea judecătorului a început să-l lase, cam în aceeași perioadă, acesta i-a cerut judecătoarei Smith să lucreze împreună cu el la caz, pentru a-i învăța istoria complicată și, în cele din urmă, pentru a-l prelua.
Ea a preluat cazul în 2004, când judecătorul Clarke a murit, la 83 de ani. La acel moment, Rebecca Beach Smith, șefă de promoție în liceu, vedetă a facultății de drept și prima femeie numită judecător federal în istoria statului Virginia, era magistrat de 15 ani și își câștigase reputația de judecătoare care nu tolerează nimic în neregulă.
„Judecătoarea Smith nu are nicio toleranță față de idioți sau față de lipsa de pregătire”, spune David N. Ventker, avocat specializat în drept maritim din Norfolk. „Dacă te cerți cu ea, ei bine, nu e deloc inteligent. Iar dacă memoriile tale sunt ironice sau lipsite de respect, nici asta nu e bine primit”.
Cunoscută drept o persoană care își păzește cu strășnicie viața privată, judecătoarea Smith a refuzat să acorde un interviu, dar este foarte cunoscută în cercurile juridice din Virginia, unde a judecat multe cazuri de mare răsunet. Într-unul dintre ele, a condamnat la închisoare pe viață un bărbat care ucisese o curieră, a recomandat ca acesta să nu fie niciodată eliberat condiționat și a vorbit despre datoria ei de a proteja societatea de „partea lui întunecată”.
„Când va erupe?”, a întrebat ea. „Mama cui? Fiica cui? Sora cui? Aveți o fiică. Ați vrea ca fiica dumneavoastră să se întâlnească cu cineva ca dumneavoastră?”
Avocații specializați în drept maritim spun că judecătoarea a protejat Titanicul în același fel, o atitudine vizibilă în ce le spunea avocaților la o audiere de acum aproape două decenii.
„Mă preocupă faptul”, le-a spus ea avocaților din dosar în 2008, „că Titanicul nu este doar o comoară națională, ci, în felul său, o comoară internațională, și are nevoie de protecție și trebuie monitorizat”.
O jurisdicție contestată
Din primăvară, compania de recuperare insistă să scoată la licitație 361 de obiecte recuperate în timpul primei expediții. Compania deține aceste obiecte în baza hotărârii instanței franceze.
Demersul i-a adus pe judecătoarea Smith și pe companie pe un curs de coliziune.
Relația lor nu a fost întotdeauna una conflictuală. În primii ani, ea și judecătorul Clarke au susținut în mare parte drepturile de recuperare ale R.M.S. Titanic în fața revendicărilor concurente. Mai recent, însă, cei doi judecători au intervenit atunci când au considerat că firma își depășește limitele.
În 2017, judecătoarea Smith s-a opus când R.M.S. Titanic i-a cerut să elimine o agenție federală, Administrația Națională Oceanică și Atmosferică (NOAA), din rolul de supraveghere a companiei. Cu ani în urmă, firma acceptase ca agenția să-i supravegheze operațiunile, drept condiție pentru ca judecătoarea Smith să-i acorde dreptul de proprietate asupra obiectelor recuperate începând din 1993.
Judecătoarea Smith s-a arătat iritată de cererea companiei și și-a exprimat frustrarea că instanța „trebuie să fie constant într-o relație conflictuală cu R.M.S.T.”.
„Motivul pentru care NOAA este aici sunt toate mașinațiunile și întâmplările din acești ani în relația cu instanța”, a spus ea în cadrul unei audieri.
Judecătoarea a respins cererea companiei de a numi un alt supraveghetor.
„Nu voi lăsa, ca să folosesc o expresie populară, vulpea să păzească găinile”, a spus judecătoarea Smith. „Practic, asta se întâmplă atunci când R.M.S.T. păzește obiectele”.
Guvernul federal s-a opus oricărei licitații, susținând că o eventuală vânzare ar încălca angajamentele asumate de R.M.S. Titanic în 2011.
La audierea din august, judecătoarea Smith a pus la îndoială gravitatea problemelor financiare ale companiei. Compania, la rândul ei, a contestat jurisdicția judecătoarei asupra obiectelor în discuție.
R.M.S. Titanic susține că judecătoarea Smith nu are nicio autoritate asupra celor 1.800 de obiecte recuperate în 1987, deoarece dreptul de proprietate al companiei asupra lor a fost acordat de instanța franceză.
Și guvernul francez s-a opus însă licitației, subliniind că obiectele i-au fost transferate R.M.S. Titanic „pe baza asigurărilor date de companie că colecția nu va fi nici vândută, nici dispersată”.
Până acum, judecătoarea Smith nu a cedat în privința interdicției de a organiza vreo licitație. Pe 24 august, ea i-a ordonat companiei să întocmească un inventar complet al tuturor obiectelor sale, pentru a le înregistra locul în care se află și starea în care se găsesc. Judecătoarea a stabilit că firma s-a angajat să păstreze obiectele împreună, ca o singură colecție, indiferent de momentul în care au fost recuperate, atunci când a primit de la ea, în 2011, dreptul de proprietate asupra lor.
„După decenii de proceduri și în contextul provocărilor juridice tot mai numeroase ale R.M.S.T., al recentelor reduceri de personal și al înrăutățirii situației financiare”, a scris ea, documentele depuse de companie „nu asigură instanța că acea colecție este intactă și că va rămâne astfel după licitația planificată de R.M.S.T.”.
Compania a atacat decizia.
Acum, firma susține că situația ei financiară este atât de gravă încât ar putea rămâne fără bani în șase până la 12 luni, o perspectivă care ar pune în pericol toate obiectele de pe Titanic.
„Fără veniturile din vânzarea unor obiecte din Colecția Franceză sau fără o sursă alternativă de finanțare”, a scris compania în documentele depuse la instanță în octombrie, „R.M.S.T. s-ar putea să nu supraviețuiască suficient de mult încât să beneficieze de o eventuală decizie a instanței de apel”.