Chiar și cele mai „ieftine” camere costă 1.400 de lire pe noapte în noul hotel de lux din Grosvenor Square, un spațiu opulent destinat miliardarilor lumii. De la un spa subteran imens până la un bar spectaculos pe acoperiș, clădirea și-a schimbat radical imagine. Mult timp, clădirea fostei ambasade americane a fost înconjurată de legende: buncăre din Războiul Rece, poligoane secrete, camere de interogatoriu CIA sau tuneluri de evacuare spre Hyde Park. În realitate, ceea ce se află acum sub masivul bloc din anii 1960 întrece orice imaginație – o rețea de spații de lux, transformată într-unul dintre cele mai extravagante hoteluri din Londra, scrie The Guardian.
Deținut de familia regală din Qatar și operat de o companie offshore înregistrată în Insulele Virgine Britanice, aparținând uneia dintre cele mai bogate familii din Hong Kong, fostul avanpost al puterii americane s-a transformat într-un „templu aurit al noii ordini globale”.
Redenumit Chancery Rosewood, hotelul este destinat ultra-bogaților lumii și include un subsol fără precedent. Coborând o scară monumentală, vizitatorii intră într-un foaier imens, placat cu marmură și împodobit cu candelabre, reflectat într-un tavan negru lucios. Spațiul amintește mai degrabă de mausoleul lui Kim Ir Sen decât de un hotel, dar este doar anticamera unei săli de bal uriașe, cu propriul lift pentru mașini, construită deasupra unui complex de spa săpat la 20 de metri sub pământ. Accesul publicului larg rămâne imposibil, singura limită fiind mărimea cecului: o suită standard costă de la 1.400 de lire pe noapte.
› Vezi galeria foto ‹
Arhitecții au încercat să redea un sentiment de deschidere unei clădiri odinioară închise și fortificate. „Am vrut să o facem să pară cât mai publică posibil”, a spus Julia Loughnane, de la David Chipperfield Architects, biroul responsabil de această transformare dificilă. „A fost vorba de a elimina barierele și de a reda o senzație de transparență.”
Când arhitectul Eero Saarinen a proiectat clădirea în anii ’50, ca primă ambasadă construită special în Londra, intenția era să transmită imaginea unei Americi deschise și accesibile. Pe lângă birourile de vize, parterul ridicat găzduia o bibliotecă publică, luminată de tavanul său spectaculos în formă de rețea de grinzi de beton. Dar fațada masivă, cu rame din piatră de Portland, nu a fost pe placul tuturor. Criticul Reyner Banham a numit-o „monumentală în volum, dar găunoasă în detaliu”.
În anii următori, clădirea a devenit un simbol al protestelor împotriva Americii – de la Vietnam la alte conflicte – ceea ce a dus la ridicarea de bariere și pavilioane de securitate. În anii 2000, amenințările teroriste și plângerile vecinilor au făcut ca ambasada să se mute la Nine Elms, într-o fortăreață modernă, izolată de un șanț de apă.
Astăzi, paradoxal, fosta ambasadă este mai deschisă ca niciodată. Dar mare parte din structura originală a dispărut. Pentru a acomoda funcțiile de hotel, tot interiorul a fost demolat și reconstruit. Blocul în formă de U a fost completat cu o a patra latură, pentru a găzdui 144 de apartamente, și a crescut și în înălțime.
David Chipperfield explică: „De obicei, conservatorii vor să vadă clar diferența dintre vechi și nou. Noi am mers pe o altă strategie, unde diferența nu este atât de evidentă.” Echipa sa a „întins” fațada originală, adăugând un etaj suplimentar, plus încă două, retrase, transformate într-un pavilion aurit cu bar și apartamente penthouse. Justificarea a venit dintr-o schiță a lui Saarinen însuși, în care desenase o versiune mai înaltă a clădirii.
Qatarezii au avut și noroc: arhitectul finlandez iubea elementele strălucitoare. Proiecțiile grinzii sunt placate în aluminiu auriu, iar acoperișul are elemente decorative aurite, detalii originale care astăzi par desprinse dintr-un hotel de lux. Totuși, noile copertine aurite de la intrare sunt o adăugire recentă, semnată Rosewood.
În interior, puține elemente mai amintesc de Saarinen. Chipperfield a păstrat tavanul original cu rețea de grinzi și câteva balustrade, dar decorul este dominat acum de opulența semnată de designerul francez Joseph Dirand. Fiecare colț abundă în marmură exotică, lemn rar și țesături scumpe, creând atmosfera unui iaht de oligarh.
Standardele de perfecționism sunt duse la extrem: băile din suite sunt placate integral cu marmură verde indiană, despre care hotelul spune că era „ultima de acest tip din lume”, prelucrată timp de șase ani de un meșter din Carrara. În total, au fost folosite 100 de tipuri de piatră din întreaga lume, unele provenind din aceeași carieră ca Pantheonul din Roma. Ironia face ca hotelul să aspire la certificarea „Breeam Outstanding” pentru sustenabilitate, deși a presupus demolarea unei clădiri de beton și transportul unor cantități uriașe de materiale.
Pe măsură ce urci prin hotel, camerele devin tot mai spațioase – cu birouri, bucătării private și băi cu aburi. Unele apartamente pot fi închiriate împreună pentru familii extinse și personal. Un viitor client a vizitat deja cu echipa sa completă, medic, bucătar și gărzi de corp, cu intenția de a închiria câteva etaje.
Pe acoperiș sunt două penthouse-uri de câte 350 mp, numite Elizabeth și Charles, au tarife de peste 20.000 de lire pe noapte. Designerii spun că au integrat „atingeri subtile” inspirate din pasiunile regale – de la câinii reginei la pasiunea lui Charles pentru polo.
Cel mai spectaculos spațiu este însă barul Eagle Bar, conceput ca o fantezie art deco, cu un tavan curbat și vedere directă la statuia vulturului american care a decorat ambasada încă din anii ’60. Privită de aproape, emblema puterii SUA se dovedește a fi construită din bucăți de avioane B-52, un colaj de resturi metalice acoperite cu aur, simbol ironic al transformării clădirii din bastion diplomatic într-un palat al luxului globalizat.