Și animalele au dialecte: vrăbiile, cintezele și balenele „vorbesc” diferit în funcție de regiunea în care se află

Animalele nu țin cont de granițe. Țările sunt o invenție a oamenilor, desenată pe hărți. Natura nu le cunoaște. Totuși, oamenii de știință au descoperit ceva neașteptat. Animalele din aceeași specie pot „vorbi” diferit, în funcție de locul în care trăiesc, scrie Discover Wildlife.

Fenomenul seamănă foarte mult cu accentele și regionalismele din limbajul oamenilor. Un moldovean, un ardelean și un oltean vorbesc toți românește, dar fiecare o face în felul lui. Ceva asemănător se întâmplă și în lumea animalelor.

Vrăbiile cu accent regional

Un exemplu simplu vine din Marea Britanie. Vrăbiile din zona orașului Birmingham par să ciripească altfel decât cele aflate la doar câteva ore distanță, mai la nord.

Nu e vorba de țări diferite. Nici măcar de regiuni foarte îndepărtate. Toate aceste păsări aparțin aceleiași specii și „vorbesc”, teoretic, aceeași limbă. Și totuși, urechea atentă poate observa diferențe în tonul și ritmul cântecului.

Cu alte cuvinte, fiecare grup are propriul „accent”.

Darwin observase fenomenul încă din secolul al XIX-lea

Ideea nu este nouă. Charles Darwin, părintele teoriei evoluției, a remarcat acest lucru încă din 1871. În cartea sa „Originea omului”, el scria că păsările au „dialecte provinciale”.

Pe vremea aceea, observația se baza doar pe ascultare. Nu existau aparate de înregistrare și nici metode științifice de analiză a sunetelor.

Confirmarea a venit abia în anii 1950. Ornitologul britanic Peter Marler, specialist în studiul păsărilor, a studiat cintezele sălbatice din Scoția. El a arătat că aceste păsări cântă diferit de la o regiune la alta. Uneori, diferențele apăreau chiar între două văi învecinate.

Cântecul nu se moștenește, se învață

Următoarea întrebare a cercetătorilor a fost: de unde vin aceste diferențe? Sunt scrise în genele păsărilor sau sunt învățate?

Răspunsul a fost surprinzător. Diferențele nu sunt moștenite genetic. Sunt învățate.

Puii se nasc cu câteva sunete de bază, un fel de „vocabular” minim, înnăscut. Restul cântecului îl învață de la păsările adulte din jur.

Procesul seamănă izbitor cu felul în care învață copiii să vorbească. Un copil nu se naște cu accent. Îl preia de la părinți, de la bunici, de la vecini și de la cei cu care crește. Un copil născut la Iași, dar crescut la Cluj, va vorbi probabil ca un clujean.

La fel se întâmplă și cu puii de pasăre. Cântecul lor final depinde de „profesorii” pe care i-au avut în preajmă.

Un cântec care spune cine ești, de unde vii și ce specie ești

Unele păsări au cântece cu o structură extrem de precisă. Un exemplu este presura de savană, o pasăre mică ce trăiește în America de Nord.

Cântecul ei are trei componente, fiecare cu un rol bine definit.

Prima parte este unică pentru fiecare pasăre. Funcționează ca o semnătură personală sau ca un nume. Le spune celorlalte păsări exact cine cântă.

Partea din mijloc este comună pentru toate păsările din aceeași zonă. Este echivalentul accentului regional. Arată de unde provine pasărea.

Cântecul, în ansamblul lui, este specific speciei. Indiferent de individ sau de regiune, orice presură de savană îl recunoaște. Practic, el anunță: „Sunt o presură de savană!”

Astfel, într-un singur cântec de câteva secunde, pasărea transmite trei informații: identitatea, originea și specia.

Și balenele au accente

Păsările nu sunt singurele animale cu „dialecte”. Multe specii care trăiesc în grupuri au propriile variații locale de comunicare.

Unul dintre cele mai spectaculoase exemple este cel al cașaloților. Aceste balene uriașe trăiesc în grupuri mici și foarte unite, conduse de femele. Membrii unui grup petrec mult timp împreună și au legături sociale puternice.

Cașaloții nu cântă precum păsările. Ei comunică prin serii de clicuri, sunete scurte și repetate. Combinațiile de clicuri se numesc „code”.

Fiecare grup are propriul set de coduri. Unele semnale sunt folosite de mai multe grupuri, ca niște cuvinte comune. Altele sunt specifice doar unui anumit grup, ca un fel de jargon local.

Clanurile vocale ale oceanului

Cașaloții din Marea Caraibilor oferă un exemplu clar. Ei folosesc un semnal aparte, de tip „1+1+3”: un clic, încă un clic, apoi trei clicuri rapide. Sună ca un „cha-cha-cha” scurtat.

Acest semnal este folosit doar de grupurile din această zonă. Cercetătorii le-au numit clanul vocal EC1.

Un „clan vocal” reunește mai multe grupuri de cașaloți care împart același mod de a comunica. Este echivalentul unei comunități care vorbește același dialect.

În Oceanul Pacific, oamenii de știință au identificat șapte astfel de clanuri, fiecare cu propriul „accent”.

Cifrele sunt impresionante. Între o treime și jumătate din toți cașaloții lumii comunică folosind unul dintre doar aceste șapte accente.

La ce folosesc aceste accente?

Rămâne întrebarea esențială: de ce ar avea nevoie animalele de dialecte diferite?

Pentru animalele care trăiesc în grup, a suna „ca un localnic” are un rol important. Accentul funcționează ca un semn de recunoaștere. Arată cine face parte din comunitate și cine este străin.

Cașaloții, de exemplu, preferă să-și petreacă timpul cu cei care au același dialect. Se asociază mai des cu ei, călătoresc împreună și interacționează mai mult.

Cercetătorii cred că aceste tradiții vocale ajută la menținerea legăturilor sociale. Ele sunt un fel de „lipici” care ține grupul unit.

Și la oameni se întâmplă ceva asemănător. Un accent familiar, auzit într-un loc străin, creează imediat un sentiment de apropiere.

Mai mult decât simplu zgomot

Așadar, atunci când vrăbiile ciripesc cu un anumit accent, ele nu fac doar zgomot. Când cașaloții își trimit codurile prin apă, nu transmit doar sunete.

Animalele își consolidează, de fapt, comunitatea. Își spun unele altora: „Facem parte din același grup”.

Descoperirea arată că, într-un anumit sens, și animalele au propriile culturi. Tradiții transmise din generație în generație, prin învățare, nu prin gene.