„Știau și m-au lăsat să locuiesc aici”. Casa visurilor ascundea un coșmar: curtea în care se juca o fetiță de 3 ani era radioactivă

O familie tânără credea că a scăpat de moștenirea toxică de la Love Canal mutându-se într-o casă de vis, lângă un pârâu, la marginea orașului. Apoi au apărut bărbații în costume de protecție, scrie The New York Times.

Prima dată când Lexi Hawk a simțit că ceva nu e în regulă, se juca în curte cu fetița ei, Bailee. A auzit un avion care părea să zboare chiar deasupra lor. Când a ridicat privirea, l-a văzut: înainta foarte încet, razant cu vârfurile copacilor. A trecut peste casă iar și iar.

„Mă întrebam: «Ce se întâmplă? Suntem atacați?»”, își amintește ea.

Era vara lui 2024. Un an mai târziu, Hawk și Bailee erau din nou afară când trei bărbați au oprit cu o camionetă în fața casei. Unul a coborât și a început să plimbe un contor Geiger prin iarbă.

„Mi-au spus să nu-mi fac griji, că probabil era doar o piatră”, povestește ea. Unele roci, i-au explicat, pot avea o radioactivitate naturală, la niveluri scăzute. „Eram puțin îngrijorată”.

Apoi, vara aceasta, după o tură la salonul de coafură, a ajuns acasă și a găsit pe proprietate o echipă de bărbați îmbrăcați din cap până în picioare în costume de protecție. Unul dintre ei săpa gropi în curte cu un mic excavator galben.

„Era ca o scenă dintr-un film de groază”, spune Hawk. „Parcă intram cu mașina direct într-un coșmar”.

Căsuța albastră, pe un singur nivel, din Niagara, statul New York, ar fi trebuit să fie o oază suburbană pentru Hawk, 24 de ani, și partenerul ei, Trevor Bradley, 26 de ani. Amândoi își petrecuseră mare parte din viață în câmpul minat toxic din apropiere, Niagara Falls, un oraș mic în care Love Canal – locul probabil celui mai cunoscut dezastru ecologic din istoria Americii – este doar cel mai faimos dintre zecile de depozite de deșeuri din zonă.

În primăvara aceasta, autoritățile au contactat locuitori de pe o fâșie de aproape 100 de kilometri din vestul statului New York, de la suburbiile din Niagara Falls până la un șir de orășele agricole de la sud de Buffalo, cu o solicitare alarmantă: le permit oficialilor să le testeze proprietatea pentru radioactivitate?

Dintre cele 1.400 de gospodării care au primit solicitarea, 38 ar putea avea nevoie de decontaminări ample. Patru erau atât de radioactive încât Corpul de Ingineri al Armatei SUA s-a oferit să mute imediat familiile. Așa au aflat Hawk și Bradley că își lăsaseră fetița de trei ani să se joace într-o curte contaminată cu toriu-232 și alți izotopi radioactivi.

Cei doi păstrează acum harta pe care le-au dat-o angajații guvernului și care arată radioactivitatea de pe proprietatea lor. E acoperită cu sute de puncte, fiecare reprezentând o măsurătoare cu contorul Geiger. Punctele albastre, precum cele de pe aleea de acces, indicau un risc radioactiv scăzut. Cele galbene – risc ridicat – brăzdau gazonul.

Punctele roșii – radiații pe care oficialii le-au descris drept „încinse la roșu” – acopereau pădurea și urmau o potecă spre pârâu, oprindu-se la un leagăn pe care Bradley i l-a construit fiicei lui. E locul preferat de joacă al lui Bailee.

„De ce mai locuiesc aici?”, a spus Bradley la câteva minute după ce a primit harta. „Și cum îmi țin fata în siguranță?”

Lexi Hawk și-a petrecut mare parte din copilărie la bunicii ei, într-o casă de lângă Military Road, în Niagara. Aveau o piscină supraterană în care înota toată vara cu cei opt veri ai ei, care veneau des în vizită. Se jucau în leagăne și se bălăceau în Gill Creek. Când îi apuca spiritul de aventură, verii traversau pârâul și explorau cinematograful în aer liber abandonat de pe malul celălalt.

„Prindeam răcușori, peștișori care treceau pe lângă noi, broaște”, spune Hawk. „Era atât de distractiv”.

Casa bunicilor era un refugiu față de haosul de acasă. Tatăl ei era în marină și lipsea luni întregi, iar mama ei se lupta cu dependența de opioide și intra și ieșea din închisoare. Șapte membri ai familiei s-au îmbolnăvit de cancer, spune ea, iar șase au murit, printre care și bunica ei.

„Asta m-a cam dat peste cap în adolescență”, spune Hawk. „Am început să fac prostii, să fumez iarbă”.

Nici Trevor nu a avut o copilărie ușoară. Când era mic, locuia la cinci străzi de Love Canal, un cartier evacuat în anii ‘70, după ce locuitorii au aflat că groapa de deșeuri toxice de sub casele lor provocase, cel mai probabil, sute de malformații congenitale, boli rare și decese premature.

Chiar și la decenii după ce depozitul toxic de la Love Canal fusese acoperit și, chipurile, izolat, Bradley spune că subsolul casei familiei lui duhnea a chimicale.

Înșiră un lung șir de nenorociri medicale. Mătușa lui s-a îmbolnăvit la 20 și ceva de ani de o boală misterioasă care a chinuit-o până la moartea ei, la 53 de ani. Bunica lui a murit de leucemie la 34 de ani. Era a opta persoană de pe stradă care murea de leucemie, spune el; cea mai tânără avea 12 ani.

Hawk și Bradley s-au cunoscut în liceu; Lexi avea 15 ani, Trevor 16. După o săptămână de relație, Trevor s-a mutat la Lexi și familia ei.

„Am trecut prin atâtea morți”, spune Hawk. „Așa că amândoi ne-am zis: «Nu avem pe nimeni în afară de noi doi»”.

Hawk s-a făcut coafeză, iar la 18 ani conducea deja un salon Supercuts. Într-un an a strâns destui bani ca să-și cumpere propria casă – căsuța albastră aflată chiar în spatele locuinței bunicilor ei, pentru 129.000 de dolari. Era într-o zonă cu școli bune, la capătul unei străzi liniștite, mărginită de pădure și de iubitul ei Gill Creek.

Bradley, tâmplar de meserie, a renovat casa din temelii, cu ajutorul lui Hawk. Timp de patru ani fericiți, au crezut că scăpaseră de Love Canal și de moștenirea deșeurilor toxice aruncate în jurul orașului Niagara Falls.

„Credeam că suntem în zona bună”, spune Hawk.

Apoi au apărut bărbații în costume albe de protecție, cu excavatorul lor.

Într-o după-amiază însorită din august, Bailee stătea la ușa glisantă de sticlă din dormitorul părinților. S-a uitat la mama ei, care era în bucătărie, apoi din nou afară. E noul ritual al lui Bailee, spune Hawk, și îl repetă de mai multe ori pe zi. Hawk a cedat.

„Ai voie să mergi pe trambulină”, i-a spus.

Bailee a zâmbit. A ieșit pe terasa din spate, s-a urcat pe trambulină și a început să sară. Câteva clipe mai târziu, mama ei a observat că se mutase. Hawk a ieșit în grabă și a găsit-o pe Bailee stând în iarbă, cu o mână în gură.

„Bailee!”, a strigat Hawk de pe terasă. „Vino încoace! Încerci să mănânci iarbă? Hai să nu facem asta. Poți să nu mănânci asta?”

Bailee s-a ridicat și a urmat-o. S-a bosumflat, dar nu a plâns. Odată ajunse înapoi, în siguranță, înăuntru, Hawk a întrebat-o pe fetița ei de trei ani:

„Bailee, ce e în curtea din spate?”

„Otravă”, a spus Bailee.

„Ce fel de otravă?”, a întrebat Hawk.

„Radioactivitate”, a răspuns Bailee.

Otrava e moștenirea unor decenii de lăcomie corporatistă și indiferență guvernamentală. Potrivit Departamentului pentru Conservarea Mediului al statului New York, cel puțin o parte din deșeurile nucleare îngropate în jurul orașului Niagara Falls provin din Proiectul Manhattan, când companiile chimice de acolo au participat la efortul de a construi prima bombă atomică. Cea mai mare parte însă a fost produsă de companii private care prelucrau minereuri natural radioactive pentru a obține produse comerciale.

În ambele cazuri, reziduurile, care arătau ca pietrișul sau pământul obișnuit, erau date gratuit sau la preț redus antreprenorilor locali. Erau folosite, de exemplu, la fundația drumurilor sau ca umplutură în curțile oamenilor – posibil inclusiv în cea a lui Hawk.

Până în 1981, rapoarte ale agențiilor federale și statale confirmaseră că deșeuri radioactive erau îngropate în depozite necontrolate în jurul orașului Niagara Falls și că era nevoie de un studiu regional amănunțit pentru a le găsi pe toate.

Localnicii vorbesc de mult despre aruncări ilegale de deșeuri, iar Hawk a crescut ascultând poveștile bunicului ei despre șefii de la o fabrică de chimicale din zonă, care îi ordonau să golească butoaie cu deșeuri în canalizare sau chiar în râul Niagara.

„Hei, asta e vestul statului New York”, declara în 2018 un urbanist din Niagara Falls pentru The Buffalo News. „Sapi în ceva pus acolo prin anii ‘40 sau ‘50 și s-ar putea să dai peste ceva la care nu te așteptai. Chestiile astea apar peste tot”.

Studiul sistematic al autorităților a început abia în 2023, când Agenția pentru Protecția Mediului (EPA) a demarat survolările la joasă altitudine. Deocamdată, potrivit Amandei Lefton, comisarul Departamentului pentru Conservarea Mediului din administrația guvernatoarei Kathy Hochul, se pare că deșeurile provin din fabricarea de produse chimice, nu de arme nucleare.

„Ce găsim aici”, spune Lefton, „sunt niveluri îngrijorătoare în cazul unei expuneri pe termen lung”.

Testele care se fac acum dovedesc că autoritățile anticipează problema, susține Lefton, adăugând că agențiile statale și federale „au lansat împreună acest efort pentru a căuta în mod proactiv deșeuri radiologice care nu ar trebui să fie acolo”.

Pentru Hawk însă, decizia autorităților de a căuta abia acum nu le absolvă de păcatul mai mare: acela de a nu fi făcut nimic timp de aproape 50 de ani.

„Știau”, spune ea. „Și m-au lăsat să locuiesc aici”.

Hawk și Bradley înțelegeau că vor trebui să se mute, dar le era greu să renunțe la casa lor de vis. Săptămâni întregi, vara aceasta, Bradley s-a abținut să tundă iarba sau să plivească grădina, de teamă de ce s-ar putea ascunde dedesubt.

Până în august, nu a mai suportat dezordinea. A tuns în sfârșit iarba (dar nu a strâns în saci resturile, posibil radioactive). Câteva zile mai târziu, s-a dus în grădină și a început să smulgă buruienile cu mâinile goale. Pe harta guvernului, ambele zone sunt acoperite de puncte roșii.

„Voiam ceva de care să fiu mândru”, spune el. „Voiam să am cărări prin pădure, flori și plante și un podeț peste pârâu. Mă vedeam trăind aici până în ziua în care o să mor”.

Deocamdată, spun Hawk și Bradley, au scăpat de bolile care le-au lovit familiile. Dar sunt îngrijorați. Când angajații guvernului au venit să testeze curtea bunicului lui Hawk, au dat ture în jurul piscinei cu un contor Geiger. S-au sfătuit în liniște câteva minute, apoi s-au apropiat de Hawk și au întrebat-o dacă folosește piscina. I-au sugerat să o evite.

„Am zis: «Cum adică?»”, povestește Hawk. „Intram în piscina aia tot timpul, și când eram însărcinată, și când Bailee era bebeluș”.

Într-o zi, Hawk a prins-o pe Bailee în scaunul de mașină și a plecat la magazin să cumpere apă îmbuteliată – sursa de apă de băut preferată a familiei de când au aflat vestea despre curte.

„Terminăm un bax la trei zile”, a spus Hawk în timp ce pleca. „E o nebunie”.

Bradley a rămas pe canapea. Cu partenera și fiica plecate, zâmbetul i-a dispărut de pe față. Hawk e atât de ocupată acum – organizează proteste, mobilizează susținători pe Facebook, îi bombardează la telefon pe angajații guvernului, lucrează ture răzlețe la salon – încât Bradley nu vrea să o mai împovăreze. Își ține sentimentele pentru el.

„Mă duc la muncă, vin acasă, îmi pun un zâmbet pe față”, spune el. „Trebuie să mă port de parcă totul e OK. Și, adică, sunt îngrozit”.

Bradley s-a mai luptat cu statul din cauza deșeurilor toxice. Când avea 12 ani, mama lui a dat în judecată orașul Niagara Falls și companiile chimice din zonă, susținând că sistemul de izolare de la Love Canal cedase și că substanțele toxice se infiltraseră în casa lor. Își amintește că fratele lui se îmbolnăvise și îl apucau dureri de cap cumplite de fiecare dată când cobora în subsol.

Trevor era unul dintre reclamanții din proces. Copil și apoi tânăr, a petrecut ore întregi dând declarații despre deșeurile toxice. Pe măsură ce procesul avansa, privea neputincios cum membri ai familiei lui mureau de morți ciudate, premature. Cazul a fost respins din motive tehnice în 2023.

Când partenera lui a organizat, în iulie, prima conferință de presă din cartier despre deșeurile radioactive, Bradley a rămas acasă.

„M-am chinuit cu asta atâta timp, nu vreau să am nicio legătură”, își amintește că i-a spus lui Hawk. „Chiar crezi că o să ajungi mai departe decât mama?”

Bradley se temea că o va smulge pe Bailee „din locul ei sigur, singura casă pe care o cunoaște”. Nu știa unde le va găsi Corpul de Ingineri al Armatei o casă în care să stea, nici cât timp va trebui familia să locuiască acolo în timp ce EPA scoate deșeurile din curtea lui. Iar dacă se vor întoarce vreodată acasă, se teme că nu vor fi niciodată feriți de pericolele din mediu. Orice s-ar întâmpla, spune el, casa pe care o iubește nu mai valorează acum nimic.

„Nimeni n-o să cumpere casa asta”, spune el. „Glumești? Toată lumea din Niagara și din comitatul Erie ne-a văzut casa la televizor, lângă radiații. Așa că trebuie să înghițim pierderea”.

S-a uitat de pe canapea spre ușa de la intrare. Lângă ea stă un fotoliu umflat pe care Bailee îi place să se cațere ca să privească pe fereastră. Chiar dincolo de ea e grădina, un mănunchi de puncte roșii pe harta guvernului. Bradley a amuțit, întrebându-se câtă radiație a încasat Bailee înainte ca familia să afle măcar că există. A început să plângă.

„Vreau doar să știu dacă fiica mea o să fie bine”, a spus el. „Și știu că probabil nu vor putea niciodată să-mi răspundă la asta”.