În ştiinţele istorice ar trebui sã aibã loc un schimb de generaţii pnetru ca subiectul sã fie bine cercetat. Pentru cã nu doar notiţele lui Kellner arata cã informaţia cu privire la uciderea în masã circula necontrolat în mediile sociale. Numãrul victimelor, al fãptaşilor şi spectatorilor, amploarea geograficã şi brutalitatea genocidului erau mult prea mari. Treptat, în conformitate cu statutul lor social şi al relaţiilor de care beneficiau, nemţii iau cunoştintã de situaţie. Dar şi conducerea național-socialistă încearcã sã susţinã parţial dezvãluirea informaţiilor, pentru a câştiga complicitate, nu în ultimul rând din partea elitelor.
Din acestea fãceau parte întreprinzãtorii şi bancherii. Întrucât economia se împletea cu politica mai ales începând cu rãzboiul, aceştia aveau acces la culisele puterii. Aflau despre omucideri prin corespondenţã, din convorbirile private sau prin observaţia directã a locurilor crimelor. Erau integraţi politicii revizioniste, folosindu-se de prizonieri sau muncitori silnici. Colaborarea cu regimul promitea afaceriştilor stabilitate în contextul politicii de înarmare şi de expansiune, precum şi o plus-valoare consistentã. Doar manageri singulari s-au angajat în acţiuni de salvare a populaţiei evreieşti, precum Oskar Schindler (Cracovia), Berthold Beitz (Boryslaw), Eduard Schulte (Breslau) oder Otto Weidt (Berlin). Dupã rãzboi şi în domeniul economiei persista obiceiul negãrii oricãrei cooperãri. Bancherul din Frankfurt Hermann Josef Abs este printre puţinii care au recunoscut cã ştiau despre masacrele din Majdanek sau Auschwitz.
Continuarea pe historia.ro
