În vara anului 1916, Primul Război Mondial îşi consumase pe Frontul de Vest cele mai sângeroase bătălii. Numărul mare de victime înregistrate la Verdun şi pe Somme îi aruncase pe soldaţi, odată cu venirea toamnei, în uzura războiului de poziţie. Într-un singur loc lupta continua cu înverşunare: pe cerul Franţei. La 23 noiembrie, doi dintre cei mai buni aviatori ai momentului, locotenentul german Manfred von Richthofen şi maiorul britanic Lanoe Hawker, se confruntau într-un duel aerian ce va rămâne adânc întipărit în istoria primei conflagraţii mondiale.
Spre deosebire de bătăliile aeriene ale zilelor noastre, în care, de la distanţă, un pilot îşi distruge adversarul cu o rachetă în câteva clipe, pentru piloţii celor două războaie mondiale lucrurile au stat cu totul altfel: ei se apropiau unii de alţii, se studiau şi de-abia apoi angajau lupta. Era, în primul rând, o luptă a inteligenţei; dar şi a rapidiăţii mişcărilor, a vitezei execuţiei şi a experienţei combative. Era o luptă care se putea încheia cu distrugerea în aer a avionului şi a pilotului său, cu fuga unuia dintre aparatele de zbor, cu aterizarea forţată a avionului lovit, sub privirile învingătorului.
Erau, cu-adevărat, bătălii ale gentlemenilor aerului, care executau turnire printre nori cu avioanele lor. Doi dintre aceşti aşi ai cerului s-au întâlnit în după-amiaza zilei de 23 noiembrie 1916 pe cerul Franţei: locotenentul german Manfred von Richthofen, supranumit „Baronul Roşu“, care avea la momentul cu pricina 15 avioane inamice doborâte în palmares, şi comandantul de escadrilă, maiorul britanic Lanoe George Hawker, cu şapte victorii obţinute până atunci.
Cine era Manfred von Richthofen şi de ce i se zicea „baronul“
Supranumit de camarazi, dar mai cu seamă de adversari, „Diavolul Roşu“, „Baronul Roşu“, „Micul Roşu“ sau „Cavalerul Roşu“, Manfred von Richthofen va rămâne o legendă a eroilor aerului. Îşi merita pe deplin renumele; la finalul Primului Război Mondial avea cele mai multe victorii obţinute în bătăliile aeriene: doborâse 80 (unii spun 81) de avioane inamice. Îi sufla în ceafă căpitanul francez René Fonck, cu 75 de victorii. Din păcate – sau din fericire – cei doi nu s-au întâlnit niciodată...
Eroul incontestabil al aviaţiei de vânătoare germane s-a născut la 2 mai 1892 la Breslau (astăzi Wroclaw, în Polonia) şi s-a stins din viaţă la 21 aprilie 1918 la Morlancourt, lângă Vaux en Somme şi Amiens. Avea doar 26 de ani atunci când a fost redus la tăcere de loviturile combinate ale aviaţiei şi infanteriei britanice. Acestea l-au îngropat însă cu onoruri militare, cinstind memoria unui adversar redutabil.
Tânărul Freiherr (titlu de nobleţe tradus deseori ca „Baron“)Manfredvon Richthofen şi-a început serviciul militar în anul 1911, la început în calitate de ofiţer de cavalerie, locotenent, apoi căpitan al unui regiment de mercenari. Cariera sa de ofiţer de cavalerie s-a întins până în 1915, când a îmbrăţişat arma care avea să-i aducă gloria, aviaţia. A fost mai întâi aviaţia de bombardament, faţă de care tânărul militar nu s-a simţit din cale-afară de atras, şi apoi aviaţia de vânătoare, când avea să fie ucenicul asului Oswald Boelcke. Von Richthofen avea să se dovedească un elev foarte bun, de vreme ce va lua locul maestrului său în fruntea „Escadrilei Boelcke“, după moartea acestuia, în octombrie 1916.
Pentru Hawker a opta victorie n-a mai venit...
De cealaltă parte, maiorul britanic Lanoe George Hawker s-a născut la 30 decembrie 1890, la Longparish, Hampshire. Studiile militare le-a efectuat la două instituţii de prestigiu, Colegiul Naval Regal din Dartmouth şi Academia Militară Regală din Woolwich. A absolvit această ultimă instituţie în anul 1910 ca ofiţer cadet în ramura ingineriei militare. În scurtă vreme însă, Hawker se va reorienta spre zbor. Astfel, la 4 martie 1913, tânărul de 23 de ani obţinea certificatul de aviator cu numărul 435 al „Royal Aero Club”.
Primul Război Mondial îl va găsi pe Hawker, în octombrie 1914, pe Frontul de Vest, ca ofiţer de aviaţie, căpitan, în brigada nr. 6 a Corpului Regal de Aviaţie, zburând pe avioanele „Henry Farman”. La 25 iulie 1915, după cel de-al treilea avion inamic doborât, ofiţerul englez era recompensat cu distincţia militară „Crucea Victoriei”. În ianuarie 1916 era avansat maior şi numit comandant al brigăzii de avioane de vânătoare monoplane nr. 24. Avea atunci la activ şapte avioane inamice doborâte. Şi n-a mai doborât niciunul după aceea, pentru că în luna noiembrie destinul i l-a scos în cale pe „Baronul Roşu“.
Continuarea pe historia.ro
