Nu știi niciodată ce se poate ascunde în fundul grădinii tale. Într-o zi bună, la New York, poate fi un seif ruginit plin cu aur și diamante. Într-una nu tocmai grozavă, în Australia, pot fi 102 șerpi veninoși. Iar într-o dimineață obișnuită din 2020, la poalele Munților Taurus de Est, din Turcia, a fost o așezare umană preistorică, plină de mistere vechi de mii de ani, scrie CNN.
Locuitorii satului Sayburç au aflat atunci că pietrele ciudate în formă de T, care le fuseseră atât de utile la construirea zidurilor din grădini, erau de fapt stâlpi care semănau cu niște figuri umane abstracte, structuri caracteristice vânătorilor-culegători din perioada dinaintea agriculturii, care le sculptaseră cu aproximativ 11.000 de ani în urmă.
După ce stâlpii au fost identificați de angajați ai Muzeului din Şanlıurfa, aflat în apropiere, săpăturile au început cu adevărat în anul următor, iar de atunci noile descoperiri au venit într-un ritm neîntrerupt, aruncând o lumină nouă asupra Neoliticului, perioada care a marcat începuturile vieții umane sedentare.
Până în 2026, la Sayburç au fost scoase la iveală aproximativ 70 de structuri neolitice, un amestec dens de locuințe și clădiri comunitare în care oamenii străvechi au trăit, au murit și, judecând după prezența bazinelor din piatră și a uneltelor de măcinat, au procesat cereale și probabil au făcut bere, într-unul dintre cele mai vechi sate cunoscute.
Cu toate acestea, probabil nicio descoperire nu a stârnit imaginația ca una dintre primele făcute pe sit: cinci figuri sculptate pe o bancă de piatră din una dintre cele cinci clădiri comunitare ale așezării.
De la stânga la dreapta, un taur este înfățișat din profil, cu coarnele uriașe, cioplite ca și cum ar fi văzute de sus, îndreptate spre o figură masculină ușor ghemuită, care privește spre el. Mâna stângă a bărbatului, cu șase degete, este ridicată, iar cu dreapta ține un fel de obiect.
Cel care iese însă în evidență este celălalt bărbat, aflat în dreapta lui. Singura figură sculptată în basorelief înalt, cu ochii bulbucați și buzele groase întoarse spre încăpere, pare complet netulburat de cei doi leoparzi uriași, cu cozile încolăcite și dinții ascuțiți la vedere, aflați la doar câțiva centimetri, de o parte și de alta a lui.
Luate împreună, figurile reprezintă cea mai veche reprezentare cunoscută a unei „scene” narative sculptate în piatră, a explicat Eylem Özdoğan, arheolog la Universitatea din Istanbul și coordonatoarea săpăturilor, într-un studiu publicat în 2022 în revista academică Antiquity.
Deși alte situri neolitice din provincia Şanlıurfa, cunoscute sub numele generic de Taş Tepeler (Dealurile de Piatră), folosesc tehnici arhitecturale și o iconografie asemănătoare, niciunul nu are exemple de astfel de format orizontal, care să spună o poveste legată și progresivă.
„Dacă te uiți la regiune, mai ales la Göbeklitepe și Karahantepe, vei vedea toate aceste figuri ca reprezentări individuale”, i-a spus Özdoğan jurnalistei CNN Erica Hill. „Dar aici le vezi în relație unele cu altele. Sunt bucăți ale unei povești”.
Golurile din poveste
Care este, de fapt, subiectul acestei povești rămâne însă un mister. Asta nu înseamnă că au lipsit teoriile: în ultimii ani, Özdoğan a adunat cât de multe a putut, atât de la profesioniști, cât și de la amatori.
Unii au interpretat scena pur și simplu ca pe o repovestire dramatică a confruntărilor dintre om și fiară, invocând proeminența coarnelor taurului și poziția de atac a celor doi leoparzi. Alții au dus această interpretare mai departe și au văzut în ea un ritual de trecere, în care indivizii înfruntă animale puternice ca formă de inițiere sau ca test al maturizării.
Au fost deduse și idei legate de fertilitate și continuitate. Figura masculină dintre leoparzi își ține cu mâna dreaptă penisul în erecție, reprezentat în mod accentuat, ceea ce i-a făcut pe unii cercetători moderni să vadă aici o poveste despre supraviețuire și virilitate, din perioada dinaintea agriculturii.
Imaginile falice apar în tot ansamblul Taş Tepeler: așa-numita Cameră a Stâlpilor de la Karahan Tepe are zece stâlpi verticali sculptați în formă falică.
Deși este principala autoritate în privința sitului Sayburç, Özdoğan nu se agață de o singură ipoteză. Chiar dacă primește cu interes diferitele interpretări, nu este prea preocupată să teoretizeze povestea exactă.
„Fiecare are povești diferite, imaginații diferite despre ce vede în reliefuri”, a explicat ea. „Cred că toate sunt corecte și conțin un anumit adevăr, dar nu putem ști povestea exactă pe care o reprezentau. Pentru mine, ca arheolog, contează cum funcționau aceste povești pentru ei... Să cunosc povestea reală nu e cu adevărat important pentru mine. Poate pentru că nu o voi afla niciodată”.
Pentru Özdoğan, ce spun reliefurile despre importanța lor pentru comunitatea care le-a sculptat este suficient ca să-i stârnească interesul. Ele reprezintă memoria colectivă și valorile unui popor care încerca să-și găsească drumul în timpul trecerii la o viață mai sedentară, a explicat arheologa, și erau expuse public, la vederea tuturor.
Cum diferența dintre viața publică și cea privată era foarte mică, Özdoğan vede reliefurile ca pe „liantul” care a ajutat la închegarea acestor societăți timpurii.
„Cred că aveau multe reguli despre viață și despre activitățile zilnice. Totul era stabilit, nimeni nu putea face pur și simplu ce voia”, a explicat ea. „Ca să respecte toate aceste condiții, aveau nevoie de un fel de discurs puternic. Cred că relieful descrie o astfel de perspectivă asupra vieții de zi cu zi și asupra credințelor”.
Oase și centuri
La Sayburç au urmat numeroase alte descoperiri, iar vestigiile neolitice s-au păstrat aproape complet, în ciuda unor deteriorări produse în timpul așezării romane de mai târziu și al construirii satului modern, la mijlocul secolului XX.
Relația primilor locuitori ai sitului cu moartea continuă să fascineze. Săpăturile au arătat că morții erau adesea îngropați în interiorul locuințelor locuite, uneori sub podea, în aranjamente atent realizate, ceea ce sugerează că decedații continuau să facă parte din gospodărie. Anul trecut a fost descoperită o mică figurină sculptată care pare să înfățișeze o persoană decedată cu gura sigilată, cusută sau închisă.
În unele locuri, oase de animale erau amestecate cu oase umane. Împreună cu imaginile repetate ale păsărilor necrofage din întregul ansamblu Taş Tepeler, mai ales un stâlp de la Göbekli Tepe care înfățișează un vultur lângă un corp uman fără cap, acest lucru i-a făcut pe unii să se întrebe dacă înmormântările nu indică un proces intenționat de excarnare, în care carnea morților le era oferită păsărilor necrofage, ca parte a unui ritual funerar mai larg de „înmormântare cerească”.
Și stâlpii au stârnit la fel de mult interes, mai ales structurile în formă de T răspândite în jurul locuințelor neolitice de la Sayburç și chiar în interiorul lor.
Adesea sculptate cu brațe și centuri, pietrele au fost interpretate ca structuri antropomorfe, care probabil erau tratate ca niște ființe umane.
Un stâlp dintr-o clădire distinctă, aflată în centrul satului, are un chip uman sculptat la bază. Pentru că stâlpul se află exact în fața unei nișe mari din perete și este înconjurat de alți stâlpi pe care sunt sculptați un leopard și un porc, Özdoğan consideră că aranjamentul încăperii este deliberat, chiar dacă povestea exactă rămâne greu de descifrat.
„Putem vedea că arta publică este mai vizibilă decât în celelalte regiuni... asta ne arată că voiau să-și expună tradiția într-un mod vizibil”, a spus ea. „Sunt culturi orale, deci nu pot transmite normele și tradițiile în scris. Transmit toate aceste tradiții prin cuvinte și povești. Probabil că asta i-a ajutat să-și amintească poveștile, ce aveau nevoie să știe, și să le transmită noilor generații”.
Pentru ca aceste povești să fie spuse în continuare, Özdoğan este implicată în prezent într-un proiect de transformare a sitului de la Sayburç într-un muzeu în aer liber.
„Asta va ajuta la salvarea așezării pentru viitor”, a spus Özdoğan. „Este ceva cu adevărat unic de văzut”.
