Pe 5 iunie 1944, Orlando Dell’Andrea, aflat într-un lagăr de prizonieri din Germania i-a scris o carte poştală soției sale, Carmela, însă mesajul nu a ajuns niciodată la destinație. Scrisoarea a fost descoperită de un cercetător, care a predat-o ulterior familiei.
Pe 5 iunie 1944, Orlando Dell’Andrea i-a scris soției sale, Carmela, dintr-un lagăr de prizonieri de război din Germania. Însă cartea poștală nu a ajuns niciodată la destinație, relatează Corriere della Sera. A fost descoperită de un cercetător care colecționează documente în piețele de vechituri. Datorită lui, Martina Pallua a redescoperit povestea străbunicului său, un bărbat pe care nu-l cunoscuse niciodată.
„Căutăm membrii familiei sau descendenții unui militar internat, Orlando Dell’Andrea, originar din cătunul L’Andria, comuna Selva di Cadore; suntem în posesia unor documente poștale originale care i-au aparținut.” Aceste câteva rânduri, publicate în grupul de Facebook „Son da Selva”, au scos la lumină o poveste care rămăsese în uitare timp de 82 de ani.
Nepoata și postarea de pe Facebook
Martina Pallua a dat peste postarea de pe reţelele sociale într-o seară, la sfârșitul lunii septembrie. Numele îi era cunoscut: Orlando era străbunicul ei. „Nu mai e nevoie să spun că am fost cuprinsă de uimire, emoție și curiozitate”, a povestit aceasta.
Cartea poștală se afla în posesia lui Pasquale Alessandro Campo, un cercetător istoric și colecționar care își dedică timpul identificării urmașilor militarilor italieni care au stat în lagăre de prizonieri și restituirii corespondenței către familiile acestora. Cercetătorul achiziționează scrisori și cărți poștale vechi din târgurile de vechituri și încearcă să le reconstituie poveștile prin intermediul unei pagini de Facebook intitulate „La posta torna a casa” („Corespondența se întoarce acasă”).
Locul exact în care a fost găsită cartea poștală a lui Orlando nu a fost încă stabilit. Totuși, după mai bine de 80 de ani, mesajul a ajuns, în sfârșit, la familie.
Cartea poștală
Pe 5 iunie 1944, Orlando i-a scris soției sale, confirmând primirea cărții poștale pe care aceasta o trimisese pe 11 mai. I-a împărtășit câteva noutăți și l-a menționat pe fratele său, Arnaldo, aflat și el pe front, dar cu care nu putea ține legătura. Apoi a încercat să o liniștească: „Nu te îngrijora, nu-ți face griji pentru mine; mă voi descurca, așa cum fac mereu. Sărutări nenumărate și gânduri bune ție și micuților noștri dragi. Orlando”. Aceste cuvinte simple trădează o încercare de a-i alina soției temerile, în ciuda distanței și a incertitudinii.
Martina nu a avut niciodată ocazia să-și cunoască străbunicul, acesta s-a stins din viață cu trei ani înainte ca ea să se nască. În familie se vorbea rareori despre război. „Mama mi-a spus că străbunicul meu nu vorbea niciodată despre război, era un om foarte rezervat”, a mărturisit aceasta. Carmela, străbunica ei, pe care Martina a cunoscut-o în copilărie, era cea care își amintea cât de grea fusese așteptarea. Obișnuia să spună: „Eram complet singură, rămasă acasă cu doi copii mici și un soț plecat la război, fără să știu dacă se va mai întoarce vreodată”. Familia locuia în Selva di Cadore, în Dolomiți, la o altitudine de aproximativ 1.400 de metri. Iernile aspre și munca istovitoare făceau ca viața de zi cu zi să fie, oricum, o luptă continuă.
Când Martina l-a întrebat pe străunchiul ei, Arrigo, fiul lui Orlando, care are acum optzeci și șapte de ani, cum s-a descurcat Carmela pe cont propriu, răspunsul acestuia a fost un singur cuvânt: „Mizerie”.
Întoarcerea acasă
Orlando a reușit să se întoarcă acasă în primăvara anului 1945, după două tentative de evadare din lagăr. Prima a eșuat; a doua i-a permis să pornească într-o călătorie lungă și periculoasă spre casă. Relatările familiei povestesc cum a traversat râuri, deși nu știa să înoate, și cum a călătorit cu trenul, îmbrăcat în haine civile, stând chiar lângă un ofițer german. Ajuns la Cortina, a scăpat la limită să nu fie ucis. Apoi și-a continuat drumul pe jos spre Selva. Când a sosit, copiii săi nu l-au recunoscut. „Arrigo și bunica mea, Maria, erau încă niște copii. Văzându-l pe acest bărbat murdar, bolnav și plin de păduchi au fugit de frică. Nu l-au recunoscut”, a povestit Martina.
Potrivit amintirilor familiei, deținuții din lagăr mâncau uneori din vasele câinilor, căutând printre resturile sărăcăcioase rămase. Când gardienii au descoperit acest lucru, au încetat să mai lase la îndemână chiar și acea hrană.
Cartea poștală pentru Martina
Cartea poștală a ajuns la Martina pe 13 octombrie, exact în momentul în care ea hotărâse să se mute înapoi la Selva, după cincisprezece ani petrecuți în Santa Lucia di Piave. „Ar fi putut sosi în orice an, în orice lună. A apărut tocmai când mă întorceam și eu”, a declarat aceasta. „Am privit-o, într-un fel, ca pe un semn.”
Redescoperirea acelui mesaj i-a permis să stabilească o legătură cu un străbunic pe care nu-l cunoscuse niciodată: „Mi-a oferit șansa de a-i reface pașii și de a-i descoperi istoria personală”. Și unchiul ei, Arrigo, a avut astfel ocazia să reînvie amintiri care, timp de decenii, existaseră doar sub formă de povești de familie. „Poate că era o poveste care pur și simplu aștepta să fie reamintită.”
