Chirurgul Paul A. Ruggieri povestește o ocazie în care a fost chemat să opereze în regim de urgență un bărbat care tocmai și-a ucis soția într-un mod barbaric.
„Voiam să moară. Chiar îmi doream asta. Speram că inima i se va opri și că nu că nu va ajunge niciodată în sala de operații. Bărbatul tocmai ce împușcase mai mulți oameni într-o sală de judecată unde i se dezbătea divorțul. El și-a exprimat furia împucandu-și soția, avocatul de divorț al soției și alți colegi în timpul procedurilor judiciare în sală de judecată. Cu prima împușcătură, a reușit doar să își rănească soția. Ea încă mai respira și se ruga pentru viata ei în timp ce el se plimba calm în jurul incintei. S-a așezat încet langă ea și i-a pus arma la cap. Al doilea glonț a ucis-o instantaneu.
Eram rezidentul șef al serviciului de traume în spital când ucigașul a fost adus cu nouă răni de glonț, cauzate de poliție.Trebuia să între în operație iar eu eram cel ce trebuia să îi salvez viața. Cu câteva minute înainte de sosirea sa echipa mea și cu mine am fost puși la curent cu masacrul ce se întâmplase. Victimele sale au sosit câteva minute mai târziu, după el. Criminalul era cel mai grav rănit din cei care au fost aduși în camera de urgență în acea noapte. Ironia era că mai întâi el a trebuia să fie operat, eltrebuia să fie salvat mai întâi. Sângele de la rănile lui din cap, unde fusese împușcat de către autorități, începea să se acumuleze pe podea.
Îl înjuram, nu merită mila mea. Mă gândeam de ce oare să nu salvez familiile victimelor de multă durere, să salveaz contribuabililor o grămadă de bani și să dorm liniștit, în loc să încerc să îi salvez viață? Pentru o clipă, mi-am lăsat emoțiile să îmi încețoșeze mintea. Pentru un moment, am fost plin de furie. Pentru un moment, am vrut că ucigașul să moară. Nu merita eforturile extraordinare pe care echipa chirurgicală le-ar fi depus în curând pentru a îl ține în viață. Atunci, asistenta medicală m-a anunțat că sala de operație este pregătită.
Din fericire pentru el, profesia mea nu discriminează la ușă morții. Pentru mine, sala de operație este considerată marele egalizator. Toți cei care trec prin aceste uși sunt la fel. În cele din urmă, nu a existat o dilemă morală: el era grav rănit și numai eu îl puteam ajută. Odată ce i-am deschis abdomenul în sala de operație, nimic nu mai conta în afrara găurilor din intestin și repararea vaselor de sânge deteriorate.
Cu fiecare cusătură, nu salvăm viață unui criminal, făceam doar ceea ce mă pregătisem o viață să fac. Nu mi-a păsat viața lui înainte de a intră în camera mea de operație. El a fost doar un caz de traumă pentru mine, nimic mai mult. Circumstanțele care înconjurau intrarea lui în „biroul meu” nu aveau importanță acum. Nu mai conta cât de mulți oameni ar fi ucis.Odată ce un pacient se află în sală de operație, adormit, și gata să fie tăiat deschis, nu îl consider uman. Tot ceea ce văd este o anexă bolnavă, o masă tiroidiană canceroasă, o hernie sau o vezică biliară inflamată. Da, îmi dau seamă că există o viață, un suflet, atașat acestor organe. Cu toate acestea, pentru a-mi face treabă eficient nu pot permite sentimentelor să îmi distrag atenția. Nu există "sentimente" în interiorul sălii de operații, nu există timp pentru reflecție. Așa a fost și în acest caz.
După ce s-a terminat, ucigașul a supraviețuit rănilor, a fost judecat și condamnat și în cele din urmă condamnat la moarte. Acest episod violent a fost pentru prima oară când am avut de luptat cu emoții conflictuale între ceea ce și-a dorit inima mea și ce fusesem instruit să fac. Însă nu a fost pentru ultima oară.”
Extras din "Confesiunile unui chirurg: Binele, răuul și complicațiile ... Viață din spatele sălii de operație "de Paul A. Ruggieri, M.D., publicat de Berkley
Sursă: Business Insider
