"Aveam vreo 13 ani, nici urmă de sâni sau vreun alt semn al feminităţii, un băieţoi care se îmbrăca în pantaloni şi în bocanci soldăţeşti.
Ei, şi se întoarce băieţoiul ăsta într-o zi de la şcoală, bălăbănind nonşalant punga cu blocul de desen (din ăla mare). De la metrou până la blocul părinţilor mei erau vreo 10 minute de mers pe jos. Şi cum pe vemea aia obişnuiam mai mult să alerg decât să merg, mi s-a părut la un moment dat ciudat să aud, cu coada urechii, un pas la fel săltat ca şi al meu. Ceea ce era neobişnuit pentru că nimeni nu galopa ca mine! În fine, mai merg eu ce merg şi realizez, deşi eram naivă şi prostuţă, vai de capul meu, că un bărbat mă urmăreşte.
Am mărit pasul. Instinctiv mi s-a făcut teamă..."
Citiţi continuarea pe mothersandthecity.ro.
Mai multe articole, pe contul de Facebook Project for my soul.
