Un studiu amplu, care acoperă 20 de milioane de ani, arată că peisajul natural al Europei era mult mai deschis și mai colorat decât se credea, ridicând semne de întrebare serioase despre campaniile masive de plantare de copaci din prezent, scrie Science Daily.
Oamenii de știință au descoperit dovezi că, timp de peste 20 de milioane de ani, Europa a fost dominată de păduri rare, pajiști colorate și animale mari erbivore, nu de pădurile dese considerate multă vreme starea ei naturală. Descoperirea surprinzătoare pune sub semnul întrebării strategiile moderne de reîmpădurire și sugerează că plantarea unor păduri dese ar putea afecta tocmai biodiversitatea pe care specialiștii în conservare încearcă să o protejeze.
Imaginați-vă sălbăticia din centrul Europei acum 100.000 de ani sau chiar acum un milion de ani. Probabil vă gândiți la o întindere nesfârșită de copaci înalți, cu coroane atât de dese încât lumina soarelui nu ajunge până la pământ. Potrivit unui nou studiu de amploare, această imagine familiară a pădurilor străvechi ale Europei este însă, cel mai probabil, înșelătoare.
În realitate, o mare parte a continentului era un peisaj plin de viață, cu copaci răzleți, păduri rare, luminișuri ierboase și pajiști colorate de flori sălbatice. Păsările și fluturii prosperau în aceste habitate scăldate în soare, în timp ce animalele erbivore uriașe împiedicau copacii și arbuștii să acopere totul.
Cercetătorii conduși de Universitatea Aarhus au descoperit că această combinație de habitate a dominat peisajele Europei timp de peste 20 de milioane de ani. Departe de a fi starea naturală originară a continentului, pădurile dese și întunecate, frecvente astăzi în multe regiuni ale Europei, par să fie o apariție relativ recentă în istoria sa ecologică.
Publicate în revista Biological Conservation, rezultatele contrazic o presupunere mai veche despre felul în care arăta sălbăticia Europei înainte de intervenția pe scară largă a omului. Ele ridică, totodată, întrebări importante despre programele moderne de reîmpădurire, care pun adesea pe primul loc plantarea de păduri dese pentru a combate schimbările climatice și a proteja biodiversitatea.
„Studiul arată că practicile actuale de reîmpădurire sunt pe o cale greșită, atât aici, în Danemarca, unde subvențiile se acordă doar pentru plantarea de păduri dese, cât și în restul Europei. Acest lucru nu va fi doar dăunător pentru biodiversitate, ci va fi în contradicție directă cu tipul de ecosisteme în care au evoluat speciile Europei de-a lungul a milioane de ani”, spune profesorul Jens-Christian Svenning, de la Centrul pentru Dinamică Ecologică într-o Biosferă Nouă (ECONOVO), din cadrul Departamentului de Biologie al Universității Aarhus, autorul principal al studiului.
Mitul pădurilor străvechi ale Europei, pus sub semnul întrebării
Timp de decenii, strategiile de conservare au fost influențate de așa-numita „paradigmă a pădurii închise”, adică de convingerea că pădurile dese, cu un coronament aproape continuu, reprezentau peisajul natural al Europei înainte ca oamenii să înceapă să defrișeze terenuri pentru agricultură și așezări.
Din această perspectivă, refacerea naturii înseamnă adesea să lași copacii să recucerească zonele deschise sau să plantezi păduri acolo unde acestea nu mai există.
Noua cercetare sugerează că această abordare ar putea ignora o parte esențială a istoriei ecologice a Europei. În loc să fie acoperit uniform de păduri dese, continentul se caracteriza prin combinații în continuă schimbare de pajiști, arbuști și păduri cu grade diferite de acoperire cu copaci.
Aceste peisaje găzduiau o mare varietate de specii adaptate atât mediilor împădurite, cât și celor deschise. Animalele mari erbivore au jucat și ele un rol major în menținerea acestei diversități, prin pășunat, prin consumul de frunze și lăstari și prin perturbarea vegetației.
Ce dezvăluie dovezile din ultimii 23 de milioane de ani
Pentru a reconstitui mediile străvechi ale Europei, cercetătorii au analizat un set neobișnuit de amplu de dovezi, care acoperă milioane de ani.
Studiile anterioare s-au concentrat, în general, pe perioade mai recente. Această cercetare a mers mult mai departe în trecut, analizând înregistrări paleoecologice din Miocen, epoca geologică începută acum aproximativ 23 de milioane de ani, până în perioada preindustrială.
Paleoecologia studiază ecosistemele străvechi pe baza indiciilor păstrate în fosile, sedimente și alte înregistrări naturale. Pentru că niciun tip de dovadă nu poate oferi, singur, o imagine completă a unui trecut atât de îndepărtat, echipa a combinat mai multe metode independente.
Printre acestea s-au numărat polenul fosilizat și resturile vegetale mai mari, cărbunele rămas în urma incendiilor străvechi și semnăturile chimice păstrate în dinții și oasele animalelor erbivore. Cercetătorii au analizat, de asemenea, insecte și mamifere fosile, precum și ADN de mediu străvechi, extras din sedimente.
ADN-ul de mediu este materialul genetic lăsat de organisme în mediul în care trăiesc. Atunci când se păstrează în depozite străvechi, îi poate ajuta pe oamenii de știință să identifice plantele și animalele care au trăit într-o anumită zonă cu mult timp în urmă.
Împreună, aceste surse diferite de dovezi le-au permis cercetătorilor să reconstituie nu doar ce tipuri de vegetație existau, ci și cum s-au schimbat ecosistemele de-a lungul timpului și cum influențau animalele mediul înconjurător.
„Fiecare tip de indicator oferă propria perspectivă, dar împreună ne permit să vedem dacă peisajele erau acoperite de păduri dese, de pajiști deschise sau de un amestec al celor două. Combinând aceste seturi de date de-a lungul timpului, din Miocen până în perioada preindustrială, am putut urmări schimbările pe termen lung ale vegetației și rolul marilor erbivore cu mult mai multă încredere decât studiile anterioare, care foloseau o singură metodă”, explică autorul principal al studiului, Szymon Czyżewski, doctorand ECONOVO la Universitatea Aarhus.
Dovezile indică un tipar constant. Pe parcursul a peste 20 de milioane de ani, peisajele Europei au fost, de regulă, un mozaic în continuă schimbare de copaci, spații deschise și plante cu flori, nu întinderi continue de pădure închisă.
Important este că aceste peisaje mixte nu erau legate de un anumit climat. Ele au existat atât în condiții temperate, asemănătoare celor din mare parte a Europei de astăzi, cât și în perioade mai calde sau mai reci.
Elefanții, rinocerii și zimbrii au modelat sălbăticia Europei
Una dintre cele mai surprinzătoare concluzii privește influența marilor erbivore sălbatice.
Europa străveche era populată de animale precum elefanți, rinoceri, bouri și zimbri. Hrănindu-se cu vegetație și răscolind solul în timp ce se deplasau, aceste animale contribuiau la menținerea unor zone deschise.
Prin activitatea lor, ele creau spațiu pentru ierburi, flori sălbatice și alte plante care altfel s-ar fi dezvoltat cu greu sub coronamentul des al copacilor.
Această interacțiune permanentă dintre animale și vegetație a menținut un amestec divers de habitate, oferind condiții potrivite pentru numeroase specii.
Europei moderne îi lipsește însă, în mare măsură, această influență ecologică. Multe dintre marile erbivore sălbatice care modelau odinioară peisajele au dispărut, iar pășunatul tradițional s-a redus și el.
„Ecosistemelor pe care le vedem astăzi în Europa le lipsesc marile erbivore sălbatice, care nu doar au modelat peisajele, ci au și susținut biodiversitatea timp de milioane de ani. Cea mai dramatică schimbare s-a produs, în mare parte, în ultima sută de ani, când pășunatul tradițional extensiv a dispărut din mari părți ale peisajului”, spune Czyżewski.
Dispariția pășunatului a schimbat felul în care se dezvoltă vegetația în mare parte a continentului, ceea ce explică de ce ecosistemele europene de astăzi sunt atât de diferite de cele din trecutul îndepărtat.
Pădurile străvechi ale Europei erau pline de flori sălbatice
Cercetarea oferă și o altă perspectivă asupra speciilor asociate de obicei cu terenurile agricole și alte medii gestionate de om.
Păsări precum ciocârliile și stăncuțele sau mamifere precum hârciogul european sunt adesea considerate specii caracteristice peisajelor agricole. Cercetătorii sugerează însă că istoria lor evolutivă își are, cel mai probabil, originea în pădurile rare care existau cu mult înainte de apariția agriculturii moderne.
Chiar și florile sălbatice cunoscute au legături cu aceste ecosisteme străvechi.
Macii sălbatici, întâlniți astăzi frecvent în câmpurile agricole, prosperau și în zonele din pădurile străvechi unde marile erbivore perturbau vegetația.
Aceste descoperiri contrazic separarea strictă dintre „pădure” și „habitate deschise”, care ghidează adesea planificarea conservării în prezent.
În trecutul ecologic al Europei, copacii, pajiștile, arbuștii și animalele erbivore nu erau neapărat elemente separate ale naturii. De cele mai multe ori, ele coexistau, formând habitate interconectate care susțineau o mare varietate de viețuitoare.
De ce plantarea mai multor copaci nu ajută întotdeauna natura
Rezultatele vin într-un moment în care țările europene continuă să își extindă pădurile pentru a capta dioxidul de carbon, a combate schimbările climatice și a reface biodiversitatea.
Deși pădurile pot aduce beneficii importante pentru mediu, cercetătorii susțin că plantarea unor suprafețe mari de pădure uniform deasă nu este neapărat cea mai bună abordare atunci când scopul este refacerea ecosistemelor native ale Europei.
Multe specii europene au evoluat în peisaje care combinau copacii cu zonele deschise. Transformarea acestor habitate în păduri continue, cu coronament închis, ar putea reduce varietatea mediilor disponibile pentru viețuitoare.
Studiul sugerează că eforturile de refacere ar trebui să se concentreze mai mult pe menținerea unor peisaje diverse, care să includă pajiști deschise, păduri rare și zone modelate de pășunatul natural.
„În schimb, eforturile de refacere ar trebui să pună un accent mai mare pe crearea și menținerea unor mozaicuri de păduri și habitate deschise, nu în ultimul rând prin refacerea populațiilor de erbivore mari care trăiesc în stare naturală”, conchide Svenning.
Rezultatele se adaugă unui număr tot mai mare de cercetări ale aceluiași grup științific, care sugerează că animalele mari au jucat un rol mult mai important în modelarea ecosistemelor Europei decât se credea.
Ele întăresc, totodată, ideea că peisajele străvechi ale Europei erau, în general, mai luminoase, mai deschise și mai variate decât pădurile primare dese pe care ni le imaginăm de obicei.
În loc să refacem natura doar plantând mai mulți copaci, cercetătorii sugerează că protejarea biodiversității ar putea presupune recrearea echilibrului complex dintre păduri, pajiști și animale erbivore care a modelat continentul timp de milioane de ani.
Imaginea familiară a Europei ca o pădure vastă, întunecată și neîntreruptă poate fi adânc înrădăcinată în felul în care înțelegem natura, însă dovezile adunate de-a lungul a milioane de ani conturează o cu totul altă realitate.
