Hamsia din Peru a reprezentat, începând din 1970, aproximativ o zecime din totalul capturilor comerciale de pește din lume, mai mult decât orice altă specie. Combinația dintre încălzirea oceanelor și deceniile de pescuit excesiv anunță un dezastru, scrie The Guardian.
Pe 10 iunie 2026, guvernul Peruului a luat o decizie despre care știa că va lovi una dintre cele mai mari industrii de pescuit din lume. A interzis tuturor vaselor care pescuiesc hamsii peruviene să mai iasă în larg, suspendând sezonul de pescuit. La început, măsura a fost temporară, însă la jumătatea lunii august suspendarea s-a transformat într-o închidere totală. Nu a fost o decizie ușoară, mai ales că a reprezentat o lovitură dură pentru economia peruană.
Anșoa peruviană (anchoveta), al cărei nume științific este Engraulis ringens, nu e același lucru cu fileurile mici, sărate și pline de gust din sosul puttanesca sau din dressingul pentru salata Caesar. Acelea provin dintr-o altă specie, Engraulis encrasicolus, mai mică, mai gustoasă și întâlnită mai ales în estul Atlanticului și în Marea Mediterană.
Doar o mică parte din captura de anchoveta a Peruului este consumată ca pește. Restul, peste 90%, este procesat imediat în făină și ulei de pește, ambalat în saci și butoaie și expediat către fermele de pește, fructe de mare și alge, către fermele industriale de animale și către producătorii de suplimente alimentare din întreaga lume.
Marea majoritate a industriei de hamsii peruviene este concentrată în largul coastei din centrul și nordul Peruului, iar importanța economică a acestui pește cu greu poate fi exagerată. Ca greutate, hamsia peruviană a reprezentat, din 1970 încoace, aproximativ o zecime din totalul capturilor comerciale de pește din lume, mai mult decât orice altă specie.
În unii ani, captura valorează aproape 3 miliarde de dolari și asigură direct locuri de muncă pentru aproape 50.000 de oameni, iar dacă sunt incluse și locurile de muncă indirecte, cifra se apropie de un sfert de milion.
Banca centrală a Peruului estimează o contracție de 30,7% a sectorului pescuitului și pierderea a aproximativ 78.000 de locuri de muncă în 2026, la care s-ar adăuga încă 44.000 în 2027.
Efectele se vor simți mult dincolo de granițele Peruului. Țara este, de departe, cel mai important exportator de făină de pește din lume, un ingredient esențial pentru acvacultură și creșterea animalelor practic peste tot, iar prețurile au explodat. Închiderea pescuitului de anșoa peruviană va avea un impact direct asupra locurilor de muncă, a aprovizionării cu alimente și a prețurilor din supermarketuri din întreaga lume.
Ministrul producției de la acea vreme, César Quispe Luján, a apărat decizia, spunând că era singura posibilă: „Guvernul are responsabilitatea de a gestiona resursele marine pe baza unor criterii științifice, a oportunității și a unei viziuni pe termen lung. Atunci când este nevoie de consolidarea măsurilor de conservare, este necesar să acționăm cu prudență și responsabilitate pentru a asigura sustenabilitatea pescuitului”.
Când a fost anunțată suspendarea din iunie, vasele de pescuit stăteau deja în port de câteva săptămâni. La începutul sezonului, la începutul lui aprilie, Ministerul Producției din Peru stabilise o captură totală admisă de 1,9 milioane de tone. În mai însă, pescuitul a fost închis timp de 15 zile, după ce fusese recoltată doar 24% din cotă.
Când închiderea s-a transformat într-o oprire completă, au existat chiar semnale că în această toamnă nu va mai avea loc un al doilea sezon de pescuit. Principala îngrijorare a Institutului Mării din Peru (Instituto del Mar del Perú), care a recomandat închiderea, erau riscurile deja provocate de fenomenul El Niño din acest an și teama de ceea ce urmează.
Ne îndreptăm spre ceea ce modelele climatice globale prognozează a fi cel mai sever El Niño din anii 1880 încoace, perioada din care avem primele înregistrări exacte.
Super El Niño care se formează acum „ar putea ajunge să fie cel mai puternic, cu o diferență cu adevărat uluitoare”, spunea în iulie climatologul Zeke Hausfather. Populația de hamsii din Peru era deja în scădere înainte de suspendarea pescuitului.
Nu avem cum să știm cum s-ar fi descurcat hamsiile în absența fenomenului El Niño, dar știm că prezența lui face lucrurile mult mai volatile. Apele mai calde aduse de El Niño amenință planctonul cu care se hrănește anchoveta, ceea ce, la rândul său, pune în pericol populația acestui pește.
Oceanele, care acoperă 71% din suprafața Pământului, se numără printre cele mai pline de viață locuri de pe planetă. Deși există deșerturi oceanice uriașe, există și echivalente marine ale bazinului Amazonului sau ale Deltei Okavango. Aceste zone bogate sunt rezultatul unei serii de împrejurări minunate: forma continentelor, forța gravitațională, chimia oceanului și rețeaua complicată a curenților oceanici.
În majoritatea anilor, curentul Humboldt, care curge spre nord de-a lungul coastei de vest a Chile și a Peruului, creează cele mai fertile zone de pescuit de pe Pământ. Curentul generează ascensiuni masive de ape reci din adâncuri, care aduc nutrienți spre suprafață și formează unele dintre cele mai productive zone biologice din ocean.
Această abundență extraordinară i-a uimit pe primii europeni care au văzut-o: insule acoperite cu straturi de zeci de metri de guano lăsat de nenumărate păsări care se hrăneau din mare, oceanul care fierbea de bancuri de anșoa și sardine de milioane de tone, tonul, palamida și macroul care aproape săreau din apă.
Prin comparație, sistemul curentului Humboldt de astăzi este mult sărăcit, pentru că exploatarea industrială și-a spus cuvântul, însă rămâne excepțional de productiv. Pescuitul comercial intensiv continuă, iar cel mai intens dintre toate este cel de anchoveta peruviană, peștișori argintii de 15 centimetri, cu ochi mari și spinarea albastră.
Într-un an obișnuit, Peru produce 20% din făina de pește a lumii. Dar cuvântul „obișnuit” ascunde volatilitatea extraordinară a capturilor de hamsii peruviene în deceniile care au trecut de când pescuitul a fost complet comercializat, după cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1970, Peru a debarcat peste 12 milioane de tone de hamsii. În 1973, captura a scăzut cu 88%. Șocul acestui colaps a fost atât de grav pentru Peru încât dictatura militară de atunci a introdus primul sistem de reglementare a pescuitului de anchoveta. În 1984, captura s-a prăbușit din nou, sub 100.000 de tone, o fracțiune din cât fusese cu 15 ani înainte. În 2000, captura și-a revenit la aproximativ 9,6 milioane de tone, dar de atunci a tot scăzut. În ultimii ani, capturile anuale s-au situat între 2 și 4 milioane de tone.
Pescuitul excesiv a jucat un rol esențial în această montagne russe ecologică și economică. Dar balansul nebun al pescuitului de hamsii peruviene nu este doar povestea unei exploatări industriale lacome, ci și a felului în care pescuitul excesiv se combină cu perioadele de încălzire accelerată a oceanului provocate de El Niño, care lovesc întotdeauna deosebit de puternic apele de coastă ale Peruului.
El Niño („băiețelul”) este numele pe care pescarii de acum patru secole l-au dat perioadelor în care apa din largul coastei de vest a Americii de Sud era neobișnuit de caldă. Denumirea vine de la faptul că aceste episoade își ating de obicei apogeul în preajma Crăciunului, fiind asociate cu pruncul Iisus.
La fel ca majoritatea fenomenelor oceanice și atmosferice, atât El Niño, cât și pescuitul de anșoa sunt, în parte, consecința faptului că Pământul este o sferă care se rotește în jurul unei axe care trece prin mijlocul planetei, de la un pol la celălalt. Pentru că sfera se rotește cu o viteză constantă, diferitele latitudini de pe suprafața ei se deplasează cu viteze diferite: într-o zi, locurile de lângă ecuator au de parcurs o distanță mult mai mare pentru a face o rotație completă decât cele de lângă poli, așa că se mișcă mai repede.
Vancouver, orașul în care locuiește autorul materialului, se rotește în jurul axei Pământului cu 1.100 de kilometri pe oră.
Dacă citești acest text la Londra, scrie el, ești puțin mai aproape de Polul Nord, așa că te rotești puțin mai încet, cu 1.042 km/h, dar dacă ești la Jakarta, lângă ecuator, te învârți cu 1.665 km/h. Dacă cineva i-ar fi îndeplinit lui Patsy Cline dorința din cântecul „Stop the World (And Let Me Off)”, de a opri lumea ca să coboare, ar fi fost proiectată din Nashville cu 1.350 km/h.
Dacă tot ce se află pe suprafața Pământului ar rămâne pe loc unul față de celălalt, lucrurile ar fi destul de simple, dar nu așa stau lucrurile. În timp ce părțile solide ale Pământului se rotesc cu o viteză constantă și în aceeași direcție, părțile fluide, adică nucleul topit, atmosfera și oceanele, se pot mișca cu viteze diferite și în direcții diferite.
Adesea, din perspectiva noastră de la suprafață, pare că părțile fluide se mișcă cumva în sens invers rotației. Alizeele de est din zona tropicală, de exemplu, care au purtat corăbiile peste oceane de când există navigație, sunt rezultatul unor tipare atmosferice modelate de rotația planetei spre est și de vitezele de rotație mai mari din jurul ecuatorului. Dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea spune chiar că aceste „vânturi” sunt un fel de iluzie: nu aerul trece pe lângă noi, ci noi suntem cei care gonim prin aerul care se mișcă mai încet.
Printre cele mai importante fenomene ale dinamicii fluidelor provocate de rotația Pământului se numără tiparele de circulație ale oceanelor. Acestea includ cele cinci giruri oceanice uriașe ale planetei: câte două (la nord și la sud de ecuator) în Atlantic și Pacific și unul în Oceanul Indian. Aceste giruri sunt sisteme circulare imense de curenți, care traversează fiecare ocean de la o coastă la alta și de la poli aproape până la ecuator, și sunt create, la rândul lor, în parte de forma rotundă și de rotația Pământului.
Girurile din cele două emisfere sunt ca niște roți dințate oceanice uriașe care se rotesc în sensuri opuse: cele din nord se învârt în sensul acelor de ceasornic, iar cele din sud în sens invers. În Atlantic și Pacific, ele se întâlnesc la ecuator, împingând vântul și apa spre vest.
Pe partea estică a tuturor acestor roți marine gigantice, apele reci se deplasează de la poli spre ecuator, iar curentul Humboldt este varianta din Pacificul de Sud a acestui proces. Pe măsură ce acești curenți se lovesc de coastele estice ale oceanelor, sunt împinși spre suprafață, aducând apă rece și bogată în nutrienți în zona pelagică. În anii fără El Niño, așa-numiții ani „neutri”, curentul Humboldt urcă până în apele din largul nordului Peruului, unde anchoveta și toate celelalte viețuitoare au parte de un adevărat ospăț.
În timpul episoadelor El Niño, alizeele slăbesc, iar presiunea atmosferică crește deasupra coastelor Asiei. Ca urmare, apa mai caldă se întinde spre est. În episoadele El Niño mai blânde, ea ajunge până în Pacificul central, la sud de Hawaii, dar în fazele mai puternice se acumulează în largul Americii de Sud ecuatoriale.
Apa mai caldă, mult mai puțin primitoare pentru hamsiile peruviene, este împinsă spre sud de-a lungul coastei, în sistemul curentului Humboldt, uneori până la Lima, capitala Peruului, aflată la 12 grade sud de ecuator. Acolo rămâne la suprafață, împingând apa rece în adâncuri și limitând sever curenții ascendenți care aduc nutrienți în straturile superioare ale oceanului.
Pentru hamsia peruviană și pentru toate speciile aflate deasupra ei în lanțul trofic, rezultatul este un dezastru. Apele calde de la suprafață au un dublu efect devastator: micșorează zona din ocean în care aceasta își găsește un habitat potrivit și o lipsesc de principala sursă de hrană, planctonul care depinde de nutrienții aduși de curenții ascendenți.
Populațiile de hamsii se reduc, uneori dramatic, păsările mor de foame, prădătorii aflați mai sus în lanțul trofic care depind de anchoveta se împrăștie sau mor, iar flota de pescuit are mult mai puțin pește de prins.
Fiecare prăbușire masivă a pescuitului de hamsii peruviene este consecința unui episod El Niño sever care lovește stocuri deja exploatate intens. Criza climatică duce la creșterea temperaturii și a acidității oceanelor, ceea ce este rău pentru majoritatea viețuitoarelor marine, inclusiv pentru anchoveta, și agravează și mai mult situația, intensificând fenomenul El Niño.
În cel mai recent raport privind starea pescuitului marin la nivel mondial, din 2025, Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) a apreciat că peste o treime din stocurile de pește sunt supraexploatate, ceea ce înseamnă că recoltele depășesc ritmul de reproducere.
Deși raportul clasifică majoritatea stocurilor de anchoveta din Peru drept „exploatate la nivelul maxim sustenabil”, merită amintit că eticheta de pescuit sustenabil nu ține cont de faptul că populațiile se află la niveluri istoric scăzute și că, de la începutul pescuitului industrial, sunt mai vulnerabile ca niciodată.
Ca în cazul multor alte resurse naturale aflate în declin, situația actuală este rezultatul combinației dintre o tehnologie tot mai eficientă și o reglementare prea slabă, timp de prea mulți ani. În cazul anchovetei, pe măsură ce reglementarea s-a înăsprit, și tehnologia de pescuit s-a adaptat comportamentului peștilor.
Hamsia peruviană se împrăștie noaptea ca să se hrănească, însă ziua, când prădători precum tonul o pot vedea cu ușurință, formează bancuri mari. Formarea bancurilor, în care un număr uriaș de pești se adună într-o sferă imensă, a apărut ca strategie evolutivă pentru a reduce riscul de a deveni pradă. Bancul protejează majoritatea peștilor, sacrificându-i pe cei ghinioniști care ajung la margini.
Problema, cel puțin din perspectiva hamsiei, este că acest comportament a apărut înainte ca specia să dea peste oameni și peste echipamentele moderne de pescuit. De pe puntea unui vas, un banc este un roi uriaș de pești adunați convenabil într-un spațiu restrâns, aproape de suprafața mării. Vasele de pescuit uriașe pot scoate hamsii din apă în cantități enorme.
Când găsește un banc, vasul înconjoară peștii, lansând de la pupă o funie lungă cu flotoare. De această funie, care poate avea până la 600 de metri lungime, atârnă o plasă de 50 de metri. Odată ce plasa este întinsă în cerc în jurul bancului, un cablu de la marginea de jos este strâns, iar partea inferioară a plasei se închide ca gura unei pungi cu șnur, prinzând bancul în ceea ce devine un sac imens plin de pește. Vasele au cale uriașe, unele de până la 800 de metri cubi, echivalentul a aproximativ 12 containere de transport de 12 metri lungime, și pot aduce în port milioane de pești pentru procesare.
Comportamentul de banc reprezintă o provocare pentru cercetătorii care monitorizează populațiile de pești, pentru că anchoveta nu este răspândită uniform în habitatul său, ci adunată în sfere uriașe. Putem prinde mulți pești, dar nu putem presupune că mai sunt mult mai mulți acolo.
Un alt motiv de îngrijorare, și nu doar pentru pescuitul comercial, este că, în rețeaua relațiilor dintre pradă și prădători, anchoveta este o verigă esențială între plancton și animalele mai mari: se hrănește cu plancton, populația ei înflorește și devine hrană pentru zeci de specii de prădători aflate mai sus în lanțul trofic, inclusiv pentru oameni.
Atunci când numărul hamsiilor se prăbușește, întregul ecosistem și toți cei care depind de el se confruntă cu o potențială catastrofă.
Când acest lucru s-a întâmplat cu hamsia din Marea Neagră, spre sfârșitul secolului XX, populațiile de fitoplancton au explodat, epuizând oxigenul din apă și amenințând un ecosistem marin deja fragil, precum și celelalte tipuri de pescuit comercial care depindeau de el.
Anchoveta contează în toate aceste feluri, economic și ecologic, dar este și simbolul unei probleme răspândite în epoca noastră extractivă: în ecosisteme din întreaga lume, împingem speciile într-o asemenea stare de fragilitate încât nu mai controlăm situația. Chiar dacă am încetini sau chiar am opri distrugerea habitatelor sau exploatarea, lucrurile sunt acum atât de precare încât variabilitatea „naturală” a mediului le-ar putea împinge peste margine.
Anchoveta s-a dovedit rezistentă în fața unor variații remarcabile ale mediului, de la episoade El Niño extreme până la pescuitul excesiv frenetic din deceniile trecute, însă prognosticul nu este bun: cercetările sugerează că încălzirea oceanelor și efectele ei vor duce la o scădere a cantității de anchoveta din ocean cu între 8% și 14% pe deceniu, de-a lungul secolului XXI.
Pe măsură ce temperatura apei de la suprafață crește, iar salinitatea și nivelul de oxigen se schimbă, aria de răspândire a anchovetei se modifică, la fel ca fertilitatea stocului, perioadele de reproducere și distribuția populației pe diferite etape de viață, un aspect crucial în pescuit, pentru că este esențial să nu fie prinși peștii prea tineri pentru a se reproduce. Toate acestea se petrec pe fondul încălzirii climatice continue la scară planetară, la care El Niño adaugă presiuni suplimentare și tot mai mari.
Închiderea din acest an a pescuitului de anchoveta înainte de atingerea cotei i-a surprins pe unii din industrie, dar nu este prima dată când se întâmplă. Chiar anul trecut, Peru a stabilit pentru primul sezon o cotă de 3 milioane de tone, însă când cercetătorii au observat că populația de pui, adică peștii tineri care nu ajunseseră încă la vârsta reproducerii, era deosebit de vulnerabilă, guvernul a retras flota de pe mare după ce fuseseră debarcate doar 2,5 milioane de tone.
„Extracția sustenabilă a anșoa este o prioritate strategică pentru țară”, declara atunci Jesús Barrientos, viceministrul pescuitului și acvaculturii.
Limita de captură pentru hamsie este, de regulă, atinsă: flota își prinde de obicei cota sau se apropie foarte mult de ea până la închiderea sezonului. Faptul că se ajunge atât de aproape de limită poate părea un lucru rău, dar este considerat un indicator de succes.
O mare parte din ceea ce știm despre populațiile de pești se bazează pe datele industriei despre unde, când și câți pești sunt prinși și ce vârstă au aceștia. Se estimează însă că pescuitul ilegal, neraportat și nereglementat ajunge, la nivel mondial, până la o cincime din captura comercială legală. Tocmai de aceea, guvernul peruan supraveghează foarte strict tot pescuitul comercial: doar în 2024 a efectuat 163.000 de inspecții și a confiscat 1.000 de tone de hamsie peruviană pescuită ilegal.
Dacă toate aceste eforturi funcționează așa cum au fost gândite, atunci atingerea cotei într-un sezon de pescuit înseamnă, cel puțin teoretic, că industria își raportează corect activitatea, că evaluarea stocurilor a fost mai mult sau mai puțin corectă și că autoritățile de reglementare și inspectorii își fac treaba. Alternativa, o cotă care nu este niciodată atinsă, ar putea părea la prima vedere mai bună, dar ar fi o veste foarte proastă dacă întreaga flotă ar fi pe mare și nu ar găsi suficient pește pentru a o atinge.
Acest lucru s-a mai întâmplat, cel mai cunoscut caz fiind ceea ce expertul în pescuit Dean Bavington numește „anihilarea gestionată” a codului de Atlantic. Timp de secole, codul a făcut din Marele Banc al Newfoundlandului una dintre cele mai productive zone de pescuit de pe planetă.
Până când pescuitul s-a prăbușit complet, la începutul anilor ‘90, cota absurd de mare nu mai conta, pentru că vasele nu mai găseau nici pe departe suficient pește ca s-o atingă. Oceanele fuseseră golite, iar codul dispăruse.
Spre deosebire de Newfoundland, autoritățile peruane responsabile cu pescuitul au decis să protejeze populația de anchoveta, în ciuda presiunilor venite din partea unei industrii care are o influență mare asupra guvernului și care este tot mai concentrată în mâinile unor corporații uriașe, străine și locale. (În noiembrie 2024, conglomeratul canadian Cooke Incorporated a plătit un miliard de dolari pentru Copeinca, cea mai mare companie de anchoveta din Peru.
Cooke controlează acum o șesime din pescuitul de anchoveta al Peruului și o cincime din procesarea făinii și a uleiului de pește.) O asemenea putere corporatistă nu acceptă fără să reacționeze pierderi masive de venituri. Când guvernul a amânat începerea sezonului de pescuit în 2023, directorul general al unui conglomerat din domeniu se plângea că autoritățile sunt „pierdute într-o mare de ignoranță” și că provoacă o criză existențială pentru o industrie care „luptă să supraviețuiască”.
Atunci, ministerul a cedat puțin și a redeschis temporar pescuitul. Anul acesta însă, a rămas ferm: „Sustenabilitatea are prioritate față de orice decizie pe termen scurt”, declara la jumătatea lui august Juan Carlos Requejo, ministrul producției.
Miza este uriașă. Sectorul pescuitului din Peru s-a contractat cu aproape 75% în iunie și iulie, iar producția de făină de pește se prăbușește exact în momentul în care prețurile au explodat la aproape 3.500 de dolari pe tonă, de peste două ori mai mult decât în aceeași perioadă a anului trecut.
Același lucru este valabil pentru toate tipurile de pescuit al speciilor valoroase care se hrănesc cu anchoveta: palamida, stavridul și ceilalți pești mai mari, cu corpul în formă de torpilă, care se vând la prețuri ridicate.
Privatizarea pescuitului de anchoveta din Peru a început în 1992 și a culminat cu introducerea, în 2009, sub îndrumarea Băncii Mondiale, a unui sistem de cote pe vas. Crearea drepturilor de proprietate privată în acest domeniu a avut efecte complexe, nu în ultimul rând marginalizarea și sărăcirea a zeci de mii de pescari mici și a comunităților lor. Aproape întreaga captură de anchoveta este controlată de un grup de armatori bogați și de companii mari, cu legături strânse cu statul.
Monitorizarea este continuă, sofisticată și bazată pe date. Ideea este de a funcționa după un regim de reglementare sensibil, în timp real, pornind de la premisa că nu mai există nimic „normal”, și chiar nu mai există. În fiecare zi a sezonului de anchoveta, Ministerul Producției din Peru urmărește atent recomandările oamenilor de știință și este pregătit să intervină, nu doar pentru a închide complet sezonul, ci și pentru a face ajustări din mers, de exemplu prin închideri temporare ale unor zone locale de pescuit.
În august, ministerul a declarat stare de urgență națională în domeniul pescuitului și acvaculturii, care a inclus lansarea unei expediții de cercetare marină, Operațiunea Eureka LXXVIII, pentru o evaluare intensivă a stocurilor, coordonată cu cei mai mari armatori.
Rezultatul nu a fost încă anunțat oficial, însă la începutul lui octombrie, Diario de Chimbote, ziarul principalului port de pescuit al Peruului (unul dintre cele mai mari din lume), a scris că al doilea sezon din 2026 va fi anulat complet: apa este prea caldă, ceea ce împinge anchoveta mai în adânc și mai aproape de țărm, iar riscurile pentru peștii tineri sunt prea mari.
Deși decizia nu a fost confirmată, dacă va fi pusă în aplicare, închiderea ar urma să coste economia Peruului aproximativ 1,4 miliarde de dolari. Așa cum spunea Jessica Luna, președinta Societății Naționale de Pescuit din Peru, o organizație a industriei, sectorul este „la terapie intensivă”.
Înainte de aceste ultime calamități, mulți observatori ai industriei remarcaseră că, după anumite criterii, gestionarea populațiilor de pești de către Peru este o poveste de succes remarcabilă, cu atât mai impresionantă cu cât, în situații similare, capitalul multinațional obține adesea ce vrea.
În ultimii 20 de ani, fluctuațiile bruște ale capturilor care au afectat atât de mult timp industria s-au redus considerabil. Dar la fel s-au redus și capturile medii, iar tendința este clar descendentă.
În mijlocul a ceea ce a fost numit un El Niño „Godzilla”, merită să ne întrebăm din nou ce înseamnă succesul într-o lume în care criza a devenit normalitate. Este obiectivul doar un drum puțin mai lent spre aceeași destinație?
Deocamdată, în ciuda tuturor încercărilor, anchoveta continuă să revină, deși în număr drastic mai mic decât acum câteva decenii. Uneori pare că poate supraviețui orice i-am face, iar persistența ei poate fi ușor confundată cu invincibilitatea. Dar orice specie și orice sistem natural au limite.
Faptul că nu știm unde sunt aceste limite nu înseamnă că ele nu există, iar pe măsură ce împingem anchoveta, și o mare parte din planetă, la extrem, apăsăm inevitabil pe vulnerabilități de care nu știam, uneori pentru că, până de curând, probabil nici nu existau. Mulți dintre liderii noștri ar vrea să credem că putem continua ca înainte, dar nu am mai fost niciodată în această situație și trebuie să înaintăm cu modestie și grijă. Adesea, recunoști un prag abia după ce l-ai trecut.
