Lecțiile de educație media de care România are atâta nevoie ar trebui să înceapă nu din băncile școlii, ci chiar de la vârful statului, spune conferențiarul universitar Ileana Rotaru, de la Universitatea de Vest din Timișoara, care atrage atenția că o bună parte dintre narațiunile false, pseudoștiințele și manipulările care circulă astăzi în spațiul public pleacă tocmai de la instituțiile și oamenii care ar avea datoria să informeze corect și transparent cetățenii.
Într-un interviu acordat Sabinei Iosub, specialista în științele comunicării explică de ce fake news-ul nu este deloc un fenomen nou, cum au fost ignorate „cu bună știință”, timp de 20 de ani, avertismentele celor care cereau introducerea educației media în școli și de ce, atâta vreme cât nimeni nu suportă consecințele, războiul hibrid nu mai e o noțiune abstractă, ci ceva care „ni se întâmplă în fiecare zi, în fiecare minut”.
„Fake news-ul n-a început în pandemie. Este doar un concept sau o sintagmă care a fost accentuată în pandemie”
Sabina Iosub: Facultatea de Științe ale Guvernării și Comunicării: exact aici e cheia, pentru că fenomenul acesta ia amploare cu ajutorul comunicării și al felului în care comunicăm mai nou, mai ales în zona digitală. Cum percepeți fake news-ul acum la nivelul societății?
Ileana Rotaru: Este o întrebare grea, pentru că sunt foarte, foarte multe lucruri pe care trebuie să le avem în vedere.
În primul și în primul rând, aș vorbi despre o conștientizare a acestui concept și, de fapt, proces – dacă ne gândim la natura lucrurilor, legat de sintagma fake news –, pentru că aceste forme de manipulare nu sunt noi, sunt extrem de vechi, dacă ne gândim din Antichitate, din istoria omenirii și așa mai departe.
Dar, în procesualitate, în dinamica modificărilor și a presiunilor date de apariția social media în mod special și a noilor tehnologii informaționale și comunicaționale, ca să răspundem la modul general – și de aici fac o referire directă la inteligența artificială generativă, căci nici inteligența artificială nu este nouă –, lucrurile au intrat într-o dinamică, cum spuneam mai devreme, o procesualitate extrem de puternică. Și a fost, să spun, conștientizată mai mult la nivelul spațiului public începând cu anii 2016-2017.
Din păcate, chestiunile au fost atunci legate de marele scandal Facebook Papers și de Google Analytica, lucruri care, până atunci, să spunem, nu erau extrem de bine cunoscute la nivelul spațiului public general, generos și internațional. În pandemie, într-adevăr, s-au accentuat.
Deci fake news-ul n-a început în pandemie, asta voiam să spun. Este doar un concept sau o sintagmă care a fost accentuată în pandemie, pentru că efectiv atunci s-a putut observa și chiar s-a încercat să se pună la punct, la nivel european și la nivelul anumitor state din întreaga lume, o opreliște, niște obstacole; pentru că acest fenomen, într-adevăr, avea consecințe mai mari decât ne-am fi putut imagina vreodată – adică chiar la nivelul vieților oamenilor.
„Faptul că vorbim de media legate de internet nu a ucis celelalte mijloace de informare în masă”
Sabina Iosub: Și pentru că, de fapt, ne mutaserăm deja toți în online și viața noastră era cumva concentrată acolo, tăind de pe listă, pentru că asta era situația, orice alte activități pe care le aveam. Deci noi oricum petreceam deja mult mai mult timp în online, iar interacțiunea și impactul erau cu totul altele.
Ileana Rotaru: Haideți să facem așa, pentru că nouă, în științele comunicării, ne plac poveștile, ne plac metaforele. Umberto Eco, la una dintre conferințele sale publice pe care le-a avut de-a lungul vieții sale, în afară de faptul că este acum foarte mult citat cu „idioții utili” și cu „proștii satului care s-au mutat de la birtuț în spațiul public” – da, acestea sunt cele mai cunoscute citate –, a mai spus niște lucruri foarte interesante: tehnologia nu a schimbat cu absolut nimic (sau noile tehnologii nu au schimbat cu absolut nimic) ceea ce se întâmpla deja în realitatea socială. Și noile media, deși acum este din nou desuetă această sintagmă de „noile media”, pentru că există doar media, da – dar ca să înțeleagă ascultătorii și urmăritorii noștri faptul că vorbim de media legate de internet nu a ucis celelalte mijloace de informare în masă.
Așa cum spunea Umberto Eco: „Nici fotografia nu a ucis pictura, cum nici e-book-ul, de exemplu, nu a ucis cartea sau editura”, ci ele au învățat să trăiască într-o convergență.
Este vorba despre un meniu pe care noi îl selectăm în funcție de nevoile noastre pentru a ne informa, pentru a socializa, pentru a ne educa, pentru a ne desfășura activitatea profesională.
Iată că nu prea mai poți să-ți faci lucrurile legate de profesia ta și de munca ta fără aceste mijloace. Deci, revenind la ceea ce voiam să spun, faptul că pandemia în sine și această perioadă, să spunem, a transmutării – eu i-aș spune o translație, pentru că a fost de scurtă durată, da, perioada de izolare efectivă nu a fost atât de mare... A fost din martie până la jumătatea lui iunie, din câte îmi aduc bine aminte.
Atunci a fost constrângerea puternică și pentru copii, și pentru bunici, și pentru adulți tineri și așa mai departe, pentru toate categoriile de vârstă și socio-profesionale, mai mult sau mai puțin, cu unele excepții.
Deci nu a fost o chestiune despre care să spunem: „Da, domnule, perioada aceea ne-a forțat să...”. Și atunci puteai să văruiești, puteai să lăcuiești, puteai să faci diferite lucruri prin casă. Nu știu, unii au învățat să gătească, alții au învățat să mănânce sănătos acasă...
Dar mă refer aici strict din punct de vedere comunicațional: această diversificare a mijloacelor de comunicare și faptul că ți-a fost mai ușor, mai la îndemână să folosești instrumentele tehnice din jurul tău, cele mai la îndemână fiind, bineînțeles, telefonul smartphone, tableta și, eu știu, un laptop sau un computer pe care le aveai în casă.
„Nu trebuie să căutăm vinovatul de serviciu”
Același lucru putem să-l spunem, pentru că fiecare nou mijloc de comunicare în masă a venit cu niște spaime. Eu chiar îi spuneam internetului, acum câțiva ani: era o chestie din asta, „este bau-bau!”. Nu, nu este bau-bau!
Și televizorul a fost la un moment dat bau-bau, dar nu a fost până la urmă acea sperietoare. Oamenii s-au obișnuit și ne aducem cu toții aminte – cel puțin eu, poate sunt un pic mai în vârstă – perioada în care televizorul, mijlocul principal de comunicare în masă, trona în mijlocul sufrageriilor și, indiferent de evenimentele din familie, televizorul era pornit.
Ne uitam la Revelioane cu televizorul deschis, iar în perioada comunistă, bineînțeles, se ștergea mai mult de praf, că asta e, nu existau alte posibilități.
De asta spun că lucrurile trebuie privite într-o anumită dinamică și nu trebuie să căutăm vinovatul de serviciu.
Țapul ispășitor este reprezentat de informația de pe social media sau informația generală de pe internet – deși sunt două lucruri totuși diferite.
Și totuși, cine e vinovatul?
Sabina Iosub: Și atunci, cine e vinovatul? Există un vinovat în tot ceea ce înseamnă creșterea nivelului de fake news. Dacă ne uităm la întreaga societate și dacă vreți să ne uităm la întreaga lume per ansamblu.
Ileana Rotaru: Sunt mai multe vine. Noi învățăm să gândim un pic diversificat și nicidecum direct cauzal, pentru că niciodată nu există acel singur element: dacă A îl lovește pe B, atunci B pe C și așa mai departe, ci sunt mai multe chestiuni care converg în aceeași direcție.
Cred că, în primul și în primul rând, a fost vorba și de o chestiune pe care trebuia să ne-o asumăm – și aici mă includ și pe mine, în calitate de cadru didactic.
Deci nu vreau să fiu scoasă din această ecuație, din această dilemă: faptul că am considerat sau a fost, nu știu, o concepție legată de faptul că cineva, undeva, va avea grijă de noi.
Că cineva, undeva, va trebui să vegheze asupra a ceea ce mi se poate întâmpla, fără ca eu să încerc să-mi apăr anumite valori, fără ca eu să încerc să-mi apăr anumite principii sau fără ca eu să încerc să mă educ, să mă autoeduc în anumite direcții de noutate și de elemente pe care le consider valoroase pentru mine.
Pe de altă parte, vina pusă în mod constant... Un lucru cu care sunt într-un fel de acord, dar pe de altă parte trebuie să vedem lucrurile și din altă perspectivă: este acel nivel despre care se spune: „Domnule, educația! De vină este educația!”.
Faptul că oamenii, în general – deși cu aceste generalizări iarăși nu sunt de acord –, că oamenii în general sunt de un nivel cognitiv scăzut, că nivelul este din ce în ce mai scăzut, că educația și sistemul educațional sunt dintre cele care lasă de dorit...
Decalajul
Sabina Iosub: Cu alte cuvinte, că ne prostim pe zi ce trece și suntem mult mai ușor de prostit.
Ileana Rotaru: Exact. Și problema aici, cel puțin la nivelul societății românești și la nivelul sistemului educațional din România, a fost, din punctul meu de vedere, legată de faptul că – și de aici, într-adevăr, dacă ar fi să găsesc sau să spun că există și o vină generală – deși am avut specialiști, deși am avut semnale de alarmă care au fost trase cu mulți ani înainte; deși am avut studii și cercetări care încercau să plieze aceste direcții de educație, de informare și de adaptare a internetului, să spunem la modul general, și a noilor tehnologii la nivelul școlii, acestea au fost ignorate cu bună știință.
Și aici mă refer la întregul efort care a fost făcut din partea multora – în special colegii din societatea civilă, cercetători, universitari – care încă de acum 20 de ani au pilotat sau au încercat să pună presiune pe Ministerul Educației pentru introducerea disciplinei „Educație pentru comunicare” sau „Educație mass-media” sau „Educație media” (acum deja vorbim despre educație digitală, deja vorbim despre alfabetizare – deși nu sunt de acord cu termenul acesta de alfabetizare, este vorba despre educație), educație în AI.
Deci toate lucrurile acestea care, din păcate pentru ceea ce se întâmplă la nivelul societății noastre, cresc acest decalaj, acest ecart între nevoia resimțită la nivelul societății și ceea ce vedem că se întâmplă în spațiul public în momentul de față.
Ce putem face?
Sabina Iosub: Având toate aceste date pe masă, ne uităm puțin spre viitor: ce putem face?
Ileana Rotaru: Eu aș începe și îmi permit să spun lucrurile acestea, pentru că de obicei sunt foarte sinceră, eu aș începe aceste cursuri de educație media cu nivelul strategic de conducere al acestei țări.
Pentru că ceea ce vedem în ultimii ani că se întâmplă, ceea ce mi se pare cu totul și cu totul inacceptabil, este faptul că de cele mai multe ori – și urmărim asta, repet, facem cercetări, analize și ne-am tot săturat, eu cel puțin am un nivel de saturație destul de ridicat – când văd că cea mai mare parte din aceste povești narative, pseudo-științe, elemente care țin de stereotipuri, prejudecăți, manipulări până la urmă prostești (da, pentru că dezinformarea aceasta are mai multe niveluri și mai multe dimensiuni), pleacă exact de la cei care ar trebui să producă o informare curată, o informare transparentă, o informare și o educare a publicului în acest sens.
Și aici nu vorbesc neapărat doar de clasa politică, hai să spunem așa, ci vorbesc despre instituții și despre responsabilii acestor instituții guvernamentale, prezidențiale, parlamentare și așa mai departe.
Vorbesc de agenții, de tot ceea ce înseamnă spațiul guvernării – dacă tot sunt de la o Facultate de Științe ale Guvernării –, de tot ceea ce înseamnă această guvernare care ar trebui să fie o bună guvernare în interesul cetățeanului, pentru apărarea stării de bine, a nevoilor și a interesului cetățeanului.
După care m-aș uita foarte mult și cu foarte multă atenție – și aici fac o mare paranteză, nu sunt adepta obstrucționării, cenzurii și așa mai departe – la purtătorii de cuvânt (în ghilimele „de cuvânt”), adică de informare și de educare din partea jurnaliștilor, și mă refer la toți cei care sunt jurnaliști profesioniști.
Cine n-a învățat nimic din dezinformarea din timpul pandemiei
Noi am învățat în științele comunicării, repet, de la telegraf, radio, televiziune și așa mai departe, că profesioniștii din domeniul media sunt niște nuclee foarte importante de comunicare, și sunt în continuare.
Pe lângă faptul că o parte dintre aceștia sunt profesioniști în sensul în care lucrează încă în momentul de față și sunt plătiți – vorba (Dumnezeu să o odihnească!) doamnei Brândușa Armanca, care a spus: „Sunt un jurnalist profesionist atâta timp cât sunt plătită de o instituție media” –, există și alte forme, și o să revin imediat la acestea.
Aceste persoane sunt noduri, - atenție! – noduri esențiale de informare și de comunicare, și sunt nodurile care transformă (nu în sens negativ), care pot să interpreteze, să nuanțeze – îi spunem noi să încadreze, să dea frame-ul –, să dea ancorele acelea cognitive pentru ca marele public sau publicurile cărora li se adresează să fie informate, să fie educate și să primească acel meniu informațional sau acel meniu comunicațional curat (curat însemnând date, știri sau, dimpotrivă, editoriale, opinii și așa mai departe, cu care oamenii pot să fie mai mult sau mai puțin de acord).
Dar, pe lângă această profesie pe care iarăși toată lumea o incriminează – de la „Ați mințit poporul cu televizorul!” până la ceea ce vedem că se întâmplă în zilele noastre –, s-au diversificat spațiile media și au apărut profesioniștii media sub forma influencerilor din social media.
Aceste agenții în care orice persoană poate să-și facă un PFA, își strânge un anumit număr de urmăritori pe social media și prezintă mai mult sau mai puțin din propria opinie sau propria părere, un alt tip de meniu informațional concret, dar care nu are sub nicio formă un control public sau un control democratic asupra a ceea ce spune.
Și avem terapii misterioase care te vindecă de nu știu ce, avem creșterea nu știu căror plante, avem zona de gândire, energie și așa mai departe.
Toate acestea sunt, să le spunem așa, lucruri nevinovate, dar pe care am observat cu toții – deși încă nu avem un raport oficial asupra a ceea ce s-a întâmplat în 2024 – că pot fi denaturate, pot fi întoarse, pot fi sucite de către alte interese într-o altă zonă.
Noi le spunem acestor interese – pot să fie interese străine, „foreign influence manipulation”, sau pot să fie domestice, adică ai noștri, interne: „prostul nostru de serviciu”, „idiotul nostru de serviciu” care se trezește că este mai deștept decât trebuie și susține un anumit discurs, o anumită narațiune care este inoculată zilnic.
Problema, până la urmă, din punctul acesta de vedere al nodurilor informaționale și comunicaționale, este aici: pentru că nu avem o reglementare autentică, clară și cu consecințe. Pentru că reglementări la nivel european avem – începând de la Digital Services Act, au fost identificate serviciile media, se știe care sunt, avem platformele mari identificate și chiar au fost adăugate altele noi acum și așa mai departe.
„Copiii în continuare mor sau sunt nenorociți pe viață pentru că niște părinți nu au avut această posibilitate de a alege niște surse curate de informare”
Deci trebuie să ne uităm, pe de o parte, la actori, trebuie să ne uităm la nodurile de comunicare și abia apoi la mesaje. Noi am făcut lucrul acesta invers: noi am analizat mesajele, am analizat și știam narațiunile, știm meniurile, știm mesajele, am văzut cum se propagă, iar pe urmă am văzut că există aceste agenții... cum a fost și este în continuare cazul AdNow unde nu se întâmplă absolut nimic, deși a fost identificat, și nu există consecințe. Ori, în momentul de față, ceea ce se întâmplă în spațiul public, în special la noi, pentru că nu se conștientizează faptul că războiul acesta hibrid nu este un termen desuet, ci ni se întâmplă în fiecare zi, în fiecare minut și așa mai departe, trebuie să fie reglementat și sub forma unor consecințe.
Ori noi n-am învățat nimic din pandemie: faptul că oamenii și-au pierdut viața, că se tratau cu usturoi sau că nu se duceau la medic ori că nu se vaccinau și așa mai departe.
Vedem ce se întâmplă în momentul de față, pentru că acest curent antivaccin, neexistând o emulație la nivel guvernamental, la nivel politic, la nivelul societății, are consecințe și în momentul de față – și ne gândim la epidemia de rujeolă, rubeolă, HPV și așa mai departe.
Adică oamenii în continuare, copiii în continuare mor sau sunt nenorociți pe viață pentru că niște părinți (acum părinți, dar poate atunci tineri) nu au avut această dublă, triplă sau multiplă posibilitate de a alege niște surse curate de informare.
Desigur, există și vina platformelor, există și vina giganților media. Iar nouă, în spațiul european, ne este foarte dificil în momentul de față.
Reglementări
Sabina Iosub: Noi reglementăm, dar problema este că companiile sunt din afara spațiului european și nu le poți impune 100% niște reguli.
Ileana Rotaru: Și mai există și Administrația Trump, care oferă o anumită protecție acestor companii. Dar, repet, reglementările care sunt în momentul de față în Uniunea Europeană, în momentul în care le-au identificat ca servicii de furnizare media, le fac să suporte anumite consecințe – și am văzut că deja au fost date anumite amenzi, au fost chemați în Parlament, au fost trași la răspundere și așa mai departe. Trebuie să răspundă cumva.
Dar pentru noi, pentru cetățeanul de rând, lucrurile acestea sunt ceva abstract. Știți, ca și cum vorbeam în 2002–2007 despre instituțiile europene: „Mamă, vrem în Europa, vrem în Uniunea Europeană!”, dar nu prea știa nimeni ce face Uniunea asta Europeană, care sunt instituțiile.
În schimb, s-au făcut atunci și s-au introdus în școli, în facultăți cursurile acelea de instituții europene, marcarea zilei de 9 Mai (Ziua Europei). Bun, că unele au fost denaturate în stilul acela stahanovist, comunist, cu ieșit cu stegulețe și așa mai departe, dar Comisia Europeană și centrele de informare ale Comisiei Europene au dus niște campanii extraordinare pentru a face pe oricine – de la tânărul educat din mediul urban, până la tânărul cu dorință de educare sau până la bătrânul din nu știu ce sat uitat de lume – să înțeleagă că nu-i vrea nimeni răul.
