Mircea Radu si-a reamintit un episod inedit atunci cand o doamna l-a oprit pe strada si l-a intrebat de ce s-a oprit filmarea emisiunii 'Din Dragoste'. Prezentatorul i-a raspunsul cu sinceritate ca nu si-a mai dorit sa faca parte din acest proiect, din cauza lucrurilor urate pe care le vedea in jurul lui.
”Şi azi, pe stradă, o doamnă m-a oprit şi m-a-ntrebat dacă se va relua emisiunea Din Dragoste. Pentru o fracţiune de secundă m-am blocat: au trecut opt ani de când în faţa camerelor, într-o sală plină de oameni care aplaudau, am tras aer în piept mai mult ca de obicei şi am spus celebra ”Iubiţi-vă mult!” – ştiam că va fi pentru ultima dată chiar dacă în culise colegilor le-am zis că din toamnă o să reluăm; am făcut-o din acelaşi reflex tâmpit cu care spui cuiva la despărţire ”o să rămânem prieteni” deşi ştii că din momentul ăla încolo n-o să fiţi nimic, nici măcar duşmani.
I-am dat doamnei un răspuns amabil, lung şi logic, cu trimiteri de genul ”then &now” pe care l-a înţeles; chiar mi s-a părut că văd o uşoară tristeţe pe chipul ei; pe scurt, răspunsul meu a fost ”nu”. Ne-am despărţit acolo, în stradă şi, mai mult ca sigur, nu ne vom mai revedea niciodată. M-a lăsat cu bucuria de a-mi fi amintit că odată, when we were Fab, am făcut ceva cu-adevărat memorabil.
Şi când te gândeşti câţi strâmbau din nas, atunci, la începutul anilor 2000, câţi pufneau a dispreţ ”Cum dragă, te uiţi la Din Dragoste?”… Hm; culmea e că toată liota asta de cintezoi trişti şi de contese moi rămâneau în case marţi seara cu batista-n mână şi cu telefonul pe silent ca să se uite fără a fi deranjaţi la emisia pe care o beşteleau a doua zi, în public. Nicio deosebire între ei şi fetişiştii care rup fâşii din gardul nudiştilor de la Eforie Sud şi-apoi se pitulează în tufele de bozii întru delectare. Absolut niciuna. Citesc despre o femeie la vârf care vorbeşte mult despre realizările ei – sunt în fişa postului şi vorbăria şi imaginaţia în sec, pe bază de nimic. O ştiu demult, de când era mică – drumurile noastre s-au despărţit, fiecare-n treaba lui, ea în treaba unui partid care i-a dat nişte teste pe care le-a depăşit, probe de obraz şi de rezistenţă a organismului pe care le-a trecut cu foarte bine şi a devenit cine e. Trist.
Dar, până la urmă, ce e trist, de ce vorbesc eu despre asta? Cine sunt eu?… Păi sunt unul care la împărţirea lumii a plecat de ruşinea de a vedea cum se calcă oamenii în picioare pentru o bucată mai mare. Guri căscate la limita rupturii de maxilar, coate în ficaţi, picioare care nu mai ascultă comanda ”stai” – lăcomia în starea ei pură şi bestială, păcatul care desfigurează şi sluţeşte definitiv. Ăsta este un tablou de nesuportat pentru mine…
Şi totuşi, România e a lor. A femeii care vorbeşte mult şi a celor care azi sunt cu unii şi mâine cu alţii. Eu sunt un neadaptat. Unul care nu ştie să trăiască. Unul ca tine şi ca mulţi care încă mai ne aflăm pe aici şi ne întrebăm de ce. Parcul e plin de copii şi de corcoduşi. Copiii nu mă cunosc, nu mă ştiu de nicăieri (de ce m-ar şti? unde să mă fi văzut?) iar fructele stau pe ramuri, neatinse, lăsate să se pârguiască şi-apoi să cadă-n drum şi să moară. Corcoduşii sunt monumente ale copilăriei celor de-o vârstă cu mine. Ce diferenţă… Azi, nimeni nu se urcă în pom, niciun băiat nu se îndoapă cu corcoduşe, niciunul nu-şi umflă buzunarele cu fructele acrişoare; nu-i interesează, pentru ei fructele astea nu există. Fetele, în schimb, zgâlţîie arborele de mătase pe ale cărui flori le duc la nas şi se bucură. Lumea s-a schimbat…
Se încheie o zi importantă – azi contează mai mult pentru mine decât pentru el, care e încă mic. A primit şi un ventilator de jucărie, colorat, cu sertăraş transparent în care sunt bomboane minuscule – e fascinat de jucăria asta, în porneşte şi-l opreşte, apoi se uită pe toate părţile şi iar îi dă drumul. A mâncat cu el într-o mână, acum e-n pat cu el şi doarme…
Copilăria e un dar pe care ni-l face Dumnezeu ca să ne pregătească pentru toate mizeriile ce vor veni. Azi a fost ziua de naştere a fiului meu”, le-a spus Mircea Radu prietenilor lui virtuali.
