În noiembrie 2003, Revoluția Trandafirilor deschidea lanțul ”revoluțiilor colorate” din spațiul fostei Uniuni Sovietice. Spirite tinere și entuziaste aveau să reușească să schimbe istoria Georgiei, să scoată țara din umbra nocivă a Rusiei unde fusese ținută de peste un deceniu. La sfârșitul toamnei lui 2003, Georgia și-a rescris certificatul de naștere și a început să învețe să discute cu parteneri occidentali și să meargă după normele geopolitice în căutarea propriilor interese naționale.
Regimul Șevardnadze, autoritarism personalizat
Cu o carieră politică vastă, de aproximativ 30 de ani, Şevardnadze a fost ales preşedinte al Georgiei în 1992, iar în timpul mandatului său Georgia s-a menţinut unul dintre cele mai instabile şi slabe state din zona Caucazului de Sud. Regimul promovat de Șevardnadze poate fi poziţionat undeva între „autoritarism” şi „post-totalitarism”, fundamentat pe principiul pluralismului economic, dar şi pe cel al conducerii politice oligarhice. Politologul georgian Ghia Nodia îl defineşte o „autocraţie liberală” sau o „oligarhie liberală”.
Totuşi, în timpul lui Şevardnadze, Georgia a fost una dintre cele mai libere state din spaţiul post-sovietic. Regimul său a permis asigurarea unor libertăţi, precum libertatea presei, pluripartidismul, libertatea de asociere – toate acestea îl favorizau atât pe plan intern, cât şi extern. Sectorul civil, în special, a beneficiat de finanţări străine masive (mai ales americane) care au contribuit nu numai la susţinerea unui număr semnificativ al salariaţilor, dar şi la construirea unei culturi a activismului.
Guvernul a respectat libertăţile politice, însă opoziţia avea o plajă restrânsă de susţinători, iar puterea a rămas în cercul strâmt al elitelor politice devotate preşedenţiei. După 2001, Şevardnadze a început promovarea conceptului de „democraţie dirijată” – o trăsătură comună cu noile tendinţe politice ce se dezvoltă şi la Kremlin în această perioadă. Favoritsmul, nepotismul, corupţia au pătruns în toate sferele vieţii sociale şi politice din Georgia. Populația suferea de pe urma şomajului în creştere, a temerii provocate de livrările nesigure de energie, infrastructura deteriorată etc. Investiţiile străine şi dezvoltarea sectorului privat au început să scadă, în timp ce politicieni îmbogăţiţi prin surse obscure se bucurau de privilegii. În timp ce pe plan extern preşedintele se bucura de un grad de simpatie destul de ridicat, populaţia îl considera răspunzător pentru situaţia dezastruasă a pierderii controlului asupra Osetiei de Sud şi a Abhaziei în primii săi ani de conducere. Pe plan politic intern, unii dintre oamenii cei mai apropiaţi preşedintelui s-au distanţat de acesta şi s-au coagulat în opoziţie: Zhvania, preşedintele Parlamentului, s-a dezis de președinte în 2001, Saakaşvili, ministrul de Justiţie, în 2002, iar Nino Burjanadze, înlocuitorul lui Zhvania în Parlament, în 2003.
Mesianicul Saakașvili
Între figurile Revoluției Trandafirilor, Saakașvili a fost portretizat ca un salvator providențial. Politician charismatic, şcolit în SUA şi Europa, în aceeaşi măsură pro-occidental şi rusofob, Saakașvili a reușit să câștige capital de imagine și încrederea cetățenilor.
Continuarea pe historia.ro
