La sfârșitul anilor 1970, cele două nave spațiale Voyager ale NASA au zburat pe luna Europa a lui Jupiter și au găsit dovezi puternice că un ocean de apă lichidă se ascunde sub coaja înghețată a lunii.
Oceanul cu apă lichidă care se învârte pe interiorul stâncos face din Europa o țintă principală în căutarea vieții extraterestre, dar scoarța sa înghețată, poate de până la 30 de kilometri, a făcut ca oceanul să fie la îndemâna viitoarelor misiuni spațiale.
Dar un nou studiu publicat marți în revista Nature Communications sugerează că oamenii de știință ar putea găsi o cale alternativă pentru a preleva probe din apele adânci ale Europei.
Oamenii de știință au găsit un tip de creastă de gheață în stratul de gheață din Groenlanda de pe Pământ, care arată foarte asemănător cu numeroasele creste care se întind în jurul suprafeței Europei și, dacă structurile au în comun un mecanism, ar putea însemna că poate fi găsită apă din adâncurile Lunii - și poate chiar accesat — la adâncimi mici în gheața Europei.
Liley Culberg este un geofizician care studiază straturile de gheață și ghețarii la Universitatea Stanford din California, dar lucrează cu o echipă interdisciplinară de cercetători.
Totuși, când unul dintre colegii săi a arătat echipei imagini cu crestele care traversau suprafața Europei, a fost luat prin surprindere.
Ceea ce văzuse în Groenlanda a fost o „crestă dublă”, o linie de creste paralele de gheață lungă de aproape un kilometru, înălțime de aproximativ doi metri, despărțită de un jgheab de aproximativ 50 de metri lățime.
„Dacă l-ai tăia în două și te-ai uita la secțiunea transversală, ar fi un fel ca litera majusculă „M””, a spus dr. Culberg.
În timp ce creasta dublă din Groenlanda este singura de acest fel găsită până acum, Europa conține multe astfel de creste duble, deși la o scară mai mare.
„Pe Europa, acestea ar putea avea o înălțime de 160 până la 200 de metri”, a spus dr. Culberg.
În Groenlanda, a spus dr. Culberg, creasta dublă pare să fie rezultatul topirii apei la suprafață și apoi infiltrării în gheață, unde îngheață din nou.
„Deoarece apa se extinde atunci când îngheață, apa interioară din miezul acestui buzunar devine presurizată”, a spus el. „Credem că, în cele din urmă, a existat atât de multă presiune acolo încât s-a fracturat și că aceste mici ramuri de apă au fost forțate să iasă din buzunarul de apă și apoi au forțat ca suprafața să se cupoleze în aceste creste.”
Un mecanism similar ar putea fi în joc pe Europa, cu excepția faptului că suprafața Europei este mult prea rece pentru a topi gheața. Dacă există apă la o adâncime suficient de mică în coaja de gheață a Europei pentru a îngheța din nou și a crea creste duble, trebuie să fi venit de jos.
„Aceasta este poate apă din oceanul subteran care poate fi forțată să urce prin fracturi din interiorul învelișului de gheață”, a spus dr. Culberg. „Sau poate ai putea avea un fel de topire internă în interiorul cochiliei.”
Oricum se ajunge acolo, lucrarea sugerează că materialul mult mai adânc în gheața Europei, sau dedesubt, ar putea fi găsit la adâncimi mici de câțiva kilometri, ridicând perspectiva ca viitoarele misiuni spațiale să poată accesa acel material și să evalueze dacă conține semne de viață.
În timp ce forarea a 30 de kilometri de gheață tare este o sarcină mare, forarea pe câțiva kilometri are loc în mod regulat pe Pământ.
„Forăm cu siguranță carote de gheață adânci prin trei kilometri și jumătate de gheață în centrul Groenlandei sau în centrul Antarcticii de Est”, a spus dr. Culberg, potrivit The Independent.
