În lumina conflictului din
Kosovo, teritoriu rupt din Serbia, iată câteva momente din
viaţa celui ce a ţinut alături, timp de 27 de ani, o varietate de
naţionalităţi şi religii, înglobate în Iugoslavia
Mare. La aproape 28 de ani de la moartea sa, fosta Iugoslavie încă
arde, iar graniţele sunt relative, pe harta Balcanilor. Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia era un conglomerat de state cu
situaţii economice inegale şi cu valori tradiţionale şi culturale
diferite. Croaţia şi Slovenia sunt ţări catolice, occidentale.
Serbia şi Muntenegru aparţin sferei spirituale slavo-bizantine, în
timp ce în Bosnia şi Herţegovina, majoritatea populaţiei
este musulmană.
Cel mai longeviv conducător al
Iugoslaviei, Josip Broz ?Tito? (Јосип Броз Тито),
s-a născut la Kumrovec, în Croaţia, în 1892, al
şaptelea copil dintr-o familie de ţărani, unde tatăl era croat,
iar mama slovenă. Este cunoscut pentru rolul său major în
organizarea mişcării anti-fasciste cunoscută sub numele de
Partizanii Iugoslaviei, fondarea Cominform-ului,
oponenţa făţişă faţă de hegemonia sovietică europeană şi
mondială, şi fondarea şi promovarea Mişcării ţărilor
ne-aliate.
La naşterea lui Josip, Croaţia făcea
parte din Imperiul Austro-Ungar. Un elev mediocru, el este nevoit să
repete clasa a II-a, iar la 13 ani, renunţă definitiv la şcoală.
La 18 ani, el se înscrie în Uniunea muncitorilor în
metalurgie, dar şi în Partidul Social-Democrat Croat şi
Sloven. Între 1911 şi 1913, el lucrează pentru uzina de
automobile Benz, iar la sfârşitul acestei perioade, este
încorporat în armata austro-ungară. Un an mai târziu,
este trimis la închisoare pentru propagandă împotriva
războiului, iar în 1915, luptă pe frontul de Est, împotriva
Rusiei. În cele din urmă, se distinge totuşi ca un soldat
capabil şi este propus pentru decoraţie, chiar înainte de a
fi grav rănit şi capturat de ruşi, în Bucovina.
În lagărul cu prizonieri de
război, el devine bolşevic, iar în 1917 participă la
Revoluţia Rusă. Din acest motiv, este din nou închis, iar în
drum spre lagăr, fuge şi se ascunde într-o familie de ruşi,
unde îşi întâlneşte viitoarea soţie, Pelagija
Belusova. Luptă în Garda Roşie în timpul Războiului
civil rus, iar în 1920, se întoarce, alături de soţie,
în Croaţia, deja înglobată în regatul
multinaţional, dominat de sârbi, Iugoslavia.
Imediat, el intră în rândurile
Partidului Comunist din Iugoslavia (PCI) şi se distinge ca un
organizator eficace, înainte de a fi arestat ca activist
politic în 1928. Eliberat din închisoare şase ani mai
târziu, el are parte de o ascensiune rapidă în PCI, când
îşi ia şi numele de Tito, pseudonimul pe care îl
utilizase în activitatea secretă a partidului. Pleacă în
URSS pentru a lucra cu Cominternul ? Internaţionala socialistă,
condusă de sovietici -, iar în 1937-38, supravieţuieşte
schimbării conducerii PCI, efectuată de Iosif Stalin, ?de la
centru?. În 1939, Tito devine secretar general al PCI.
In 1941, fortele Axei invadează şi
ocupă Iugoslavia, iar Tito şi partizanii săi comunişti devin
liderii rezistenţei anti-naziste. În 1944, trupele ruse
eliberează Iugoslavia, iar în martie 1945, Mareşalul Tito se
instalează în fotoliul de şef al noului guvern federal
iugoslav. Non-comuniştii sunt înlăturaţi, iar în
noiembrie 1945, Tito este ales premier al Iugoslaviei, în urma
unor alegeri limitate doar la candidaţi proveniţi din Frontul
Eliberării Naţionale, dominat de comunişti.
În aceeaşi lună, este
proclamată, sub o nouă Constituţie, Republica Populară Federativă
Iugoslavia, compusă din republicile balcanice Serbia, Croaţia,
Bosnia-Herţegovina, Muntenegru, Slovenia şi Macedonia. Deşi
republicilor iugoslave le-a fost acordată autonomie privitoare la
anumite probleme, Tito deţine puterea supremă şi conduce
dictatorial, suprimând orice opoziţie cu privire la regimul
său. La scurt timp, intră în conflict cu Moscova, care,
desigur, dezaprobă regimul său independent, în special în
ceea ce priveşte afacerile externe. La începutul lui 1948,
Stalin încearcă să îl înlăture pe Tito de la
conducerea Iugoslaviei, preferând un preşedinte supus
Moscovei. Tito rămâne pe poziţie, însă apoi este
exclus din Cominform, confederaţia partidelor comuniste din estul
Europei.
Izolat de URSS şi de sateliţii săi,
Iugoslavia este curtată de Vest, care îi oferă ajutor şi
asistenţă militară, inclusiv o asociere neoficiala cu NATO. După
moartea lui Stalin, survenită în 1953, relaţiile dintre
Iugoslavia şi URSS se îmbunătăţesc treptat. Totuşi, Tito
nu se lasă şi critică invadarea de către URSS a Ungariei şi
Cehoslovaciei, încercând să dezvolte politici comune cu
ţările nealiniate cu Statele Unite şi Uniunea Sovietică, de
pildă, Egipt sau India.
Când Tito declara public că
?fiecare trebuie să fie stăpân în propria casă? ?
un mod de a spune că nu trebuie imitat servil modelul sovietic, că
marxismul nu este echivalentul leninismului, că orice stat poate să
îl ilustreze ţinând seama de propriile realităţi, Tito
deja avea spatele asigurat. Times din 1949 consemnează: ?Tito a
îndepărtat unele obstacole care împiedicau stabilirea
unor relaţii economice cu puterile apusene?. Probabil că nici
URSS nu se afla în acel moment în situaţia de a recurge
la forţa armată împotriva Iugoslaviei, aşa cum a făcut-o în
1956 cu Ungaria şi în 1968 cu Cehoslovacia.
Prin modul în care interpretează
şi aplică marxismul (respectarea proprietăţii ţăranilor
mijlocaşi şi a chiaburilor, cultivarea micii proprietăţi în
zonele urbane sau circulaţia liberă a mărfurilor occidentale),
Tito este un dictator atipic. De fapt, comparativ cu România,
iugoslavul obişnuit se bucura de mai multe libertăţi. Aici,
locuitorii au avantaje nebănuite în oricare altă ţară
comunistă din Europa de Est, cu toate că nici aici nu lipseşte
poliţia secretă, utilizată în special pentru a înlătura
adversarii politici. Ca un exemplu, în 1967, graniţele
Iugoslaviei au fost deschise vizitatorilor, iar vizele au fost
eliminate. Se pune întrebarea atunci: de ce avea Tito nevoie de
dictatură, dacă supuşii săi erau bine trataţi? Istoricii dau
două motive clare: înlăturarea adversarilor interni,
prosovietici, şi nevoia de forţă exercitată asupra statelor
federale. Tito a menţinut unitatea aplicând adversarilor
politici lecţii învăţate de la Stalin (arestări sau
internări în ?lagăre de reeducare?), dar şi pentru că,
în condiţiile războiului rece, ?titoismul? convenea
Occidentului.
Între 1953 şi 1963, Tito este
ales preşedinte al Iugoslaviei în mod repetat până în
1963, când devine preşedinte pe perioadă nelimitată. La
1971, noua Constituţie iugoslavă îl proclamă pe Tito
preşedinte pe viaţă al noii Republici Socialiste Federative. De
asemenea, sunt introduse 20 de amendamente referitoare la noua
organizare a statului iugoslav: o preşedinţie federală colectivă,
cu 22 de membri, aleşi din şase republici şi două provincii
autonome ? Kosovo şi Voivodina. Dintre cei 22 de membri,
preşedinţia Federaţiei se făcea prin rotaţie între cele
şase republici. De asemenea, amendamentele conferă Partidului
Comunist mult mai multă putere: practic, guvernul putea elabora şi
promulga legi chiar din interiorul partidului.
Aşadar, guvernul federal îşi
păstra autoritatea doar asupra afacerilor externe, apărare,
securitate internă, finanţe, comerţ internaţional şi, foarte
important, susţinerea prin împrumuturi a zonelor mai sărace
din Iugoslavia. Controlul asupra educaţiei, sănătăţii şi
locuinţelor erau exercitate exclusiv la nivelul guvernului fiecărei
republici şi provincii autonome.
În ochii statelor comuniste din
zonă, cea mai mare calitate a lui Tito stă în suprimarea
insurecţiilor naţionaliste şi menţinerea statului nedivizat.
Abilităţile lui au fost puse la încercare de câteva
ori, în special în perioada aşa-zisei ?Primăveri
croate? (masovni pokret, maspok), când guvernul
a reprimat o serie de demonstraţii şi declaraţii contrare
ideologiei Partidului Comunist. Totuşi, o serie de obiective ale
?primăverii? au fost îndeplinite odată cu constituţia
din 1974, când şi Kosovo a devenit, pentru prima dată în
istorie, provincie autonomă. Tot în 1974, Tito devine
preşedinte pe viaţă. Împărţirea regiunilor prin cele 20 de
amendamente i-au permis să se implice mai puţin în afacerile
statului.
Tito a murit în mai 1980, cu doar
câteva zile înainte să împlinească 88 de ani, la
câteva luni după ce piciorul stâng i-a fost amputat, din
cauza problemelor de circulaţie. La înmormântarea sa,
una dintre cele mai mari pentru un şef de stat, au fost prezenţi
patru regi, 31 de preşedinţi, şase prinţi, 22 de premieri şi 47
de miniştri de externe. Au venit la funeralii de dincolo şi
dincoace de Cortina de Fier, din 128 de state diferite.
După prăbuşirea comunismului din
1989, tensiunile etnice au reapărut, iar în 1991, Federaţia
iugoslavă s-a scindat. În 1992, a izbucnit războiul civil,
din cauza încercărilor preşedintelui sârb Slobodan
Milosevic de a menţine zonele cu etnici sârbi din alte
republici sub conducerea Iugoslaviei. Ştim cu toţii ce a urmat, iar
ultima consecinţă este proclamarea unilaterală a Kosovo, în
17 februarie 2008.
Ella Moroiu, Antena3.ro
