Ana Iorga a vorbit în rubrica „Pe cuvânt” despre expresia: „Unde sunt zăpezile de altădată?”.
„Où sont les neiges d'antan?” Nu a rostit-o vreun nemulţumit de ninsoare, e vorba unui poet celebru şi ne-a rămas peste secole. "Où sont les neiges d'antan?" se întreba într-un vers minunat François Villon în Balada doamnelor de altădată, "Ballade des dames du temps jadis".
Poezia asta e veche de cinci secole, dar această întrebare retorică s-a păstrat până azi. Acest vers revine ca un refren după fiecare strofă în poezia lui Villon. Poetul se întreabă unde sunt doamnele de altădată, a căror frumusețe era cuceritoare. Era Villon melancolic? Era. Dezamăgit poate de femeile din vremea lui? Nici pe departe. Poezia e mai curând o odă închinată unor doamne şi unor amintiri frumoase din trecut, despre care poetul ştie că nu au cum să revină.
A vorbi despre ce a fost e ca şi cum ai vorbi despre ninsorile din anii trecuţi. Adică un pic inutil, pentru că toate au trecut. Astăzi versul exprimă mai curând regretul cuiva după vremuri care au apus. "Unde sunt zăpezile de altădată" te întrebi atunci când ţi-e dor de întâmplări, oameni sau locuri care au dispărut.
Nu înseamnă că ne e dor de ninsoarea din anii precedenţi, ci că tânjim după fiinţe şi întâmplări sau modele de comportament pe care nu le mai regăsim în prezent. Nu e o expresie pe care o auzi la toată lumea. Eu am auzit-o mereu la prietenii mai în vârstă. Oameni peste 70 de ani, cu o cultură solidă şi lecturi bogate. M-am gândit că poate v-ar plăcea. În definitiv, de ce să nu ne bucurăm şi azi de o vorbă din Evul Mediu târziu care a făcut aşa o lungă călătorie până la noi? Mai ales că toţi avem melancolii care să ne facă să ne întrebăm unde sunt zăpezile de altădată.
