O istorie milenară, un imperiu fantastic,
tărâmul lui Zoroastru, despre Republica Islamică Iran se comentează aprins în
ultima perioadă. Dar nu cultura sau civilizaţia perşilor şi mezilor suscită
interesul presei de pretutindeni, ci programul nuclear dezvoltat de
specialiştii iranieni. Ştim despre Iran că, cel puţin în ultimul veac, a
suportat mai multe modificări de regim, de la o dinastie la alta, apoi direct la
statul confesional islamic. Preşedintele iranian în exerciţiu este Mahmoud Ahmadinejad,
fiu de fierar, înfocat critic al Occidentului, cunoscut pentru declaraţii
belicoase precum ?Israelul ar trebui şters de pe faţa pământului? sau ?Holocaustul
a fost doar un mit?. Un conservator pragmatic, plăcut de săraci şi aprig
apărător al revoluţiei islamice, a fost descris de presa franceză drept ?cel care nu se teme de nimeni, dar căruia o lume întreagă îi ştie
de frică?. Totuşi, nu el este cel mai puternic om în stat: potrivit
Constituţiei Iranului, ayatollahul Ali Khamenei este liderul suprem al
poporului, îndeplinind şi funcţia de comandant şef al forţelor armate.
Iran,
arian, mezi, perşi, drumul mătăsii
În Iran s-au cultivat pentru prima dată
piersici, spanac sau lalele. Monumente arhitectonice, oraşe străvechi, unele situate
chiar pe celebrul ?drum al mătăsii?, sate pitoreşti, Iranul se poate mândri cu una
dintre cele mai vechi şi bogate culturi din lume. Aici a profeţit Zoroastru,
unde Omar Khayam a scris versuri nemuritoare, Avicenna ? ?al treilea Aristotel?
? a adus contribuţii în numeroase domenii, iar Musa al-Khwarizmi a pus bazele
algebrei. Aici s-a folosit pentru prima oară alcoolul în medicină, aici s-a preparat
prima îngheţată, primul butoi de vin, s-a elaborat primul sistem de taxe şi poşta.
7000 de ani de istorie, dar numai 2500 de istorie scrisă.
Triburile perşilor, stabilite în sud-vestul
Iranului (Persia), au fost unificate în jurul anului 700 î.e.n. de Ahaimene,
întemeietorul dinastiei Ahemenizilor. Succesorul său, Teispe, extinde
posesiunile Persiei către vest. Până în 529 î.e.n., Cyrus al II-lea transformă
Persia în cel mai puternic stat al Orientului: cucereşte Media, Lidia, vaste
regiuni din Asia Centrală, culminând cu Babilonul. De aici, a anexat Siria,
Fenicia şi Israelul, ajungând la graniţele Egiptului. Moartea sa a survenit
înainte să pătrundă dincolo de acestea, însă fiul său reuşeşte, chiar şi pentru
scurt timp, să anexeze Egiptul şi să se proclame ?faraon?.
A urmat genialul Darius I cel Mare, care cucereşte
Punjabul şi reorganizează vastul imperiu, ajuns acum la aproximativ 5 milioane km²:
creează un sistem modern de drumuri, care să permită transmiterea rapidă a
informaţiilor, a trupelor şi mărfurilor. Împarte imperiul în unităţi
administrative (satrapii), creează o monedă de aur etalon (dareicul) şi pune
piatra de temelie a Persepolisului. În cele două expediţii din 492 şi 490 î.e.n.,
Darius se străduieşte să cucerească Grecia, însă fără succes.
Persepolis
Fiul şi succesorul lui Darius, Xerxes I, reia
tentativele în 480, cu forţe impresionante,. Lumea elenă respinge şi aceste
atacuri. Domnia lui Artaxerxes I marchează debutul declinului. În anul 334 î.e.n.,
tânărul rege al Macedoniei, Alexandru cel Mare, îngenunchează întregul Imperiu
Persan şi imensele sale resurse. Cucerit de arabi în secolul VII, Iranul adoptă
islamismul, dar se desprinde treptat în secolul IX-X din Califatul Arab. Dinastia
Sefavizilor readuce un stat iranian centralizat la o remarcabilă strălucire în
secolele XVI-XVII. În timpul dinastiei Kajarilor (1779-1925), Persia cunoaşte o
perioadă de declin: în războaiele cu Rusia pierde Gruzia, Daghestanul,
Azerbaidjanul de Nord şi Armenia de Nord. În a doua jumătate a secolului IXX, britanicii
şi ruşii îşi împart influenţa asupra Persiei, prin tratatul din 1907.
Sub dinastia Pahlavi (1925-1979), îndeosebi
după al II-lea Război Mondial, se urmărea modernizarea structurilor economice,
sociale şi politice, precum şi europenizarea instituţiilor, apelându-se la
resursele oferite de exploatarea zăcămintelor de ţiţei care transformaseră
Iranul într-un mare producător mondial. În 1978, în majoritatea provinciilor
iau naştere mişcări antiguvernamentale laice, dar şi religioase. Ca atare, la
începutul anului 1979, şahul Mohammad Reza Pahlavi Aryamehr, aliat fidel al SUA,
părăseşte conducerea şi ţara. Consiliul Revoluţionar Islamic, în frunte cu
ayatollahul Ruhollah Khomeini, preia puterea şi proclamă, la 1 aprilie 1979,
Republica Islamică Iran.
Ayatollahul
Khomeini
Astăzi, 99% din populaţia iraniană este de
confesiune islamică, şiită. Poate că nu vorbim de dictatură, dar democraţia nu
este la ea acasă în Iran. Populaţia păstrează melancolia şi mândria
prestigiului şi slavei imperiului de altădată. Din istoria recentă, iranienii
îşi aduc aminte vremurile bune în care conduceau maşini produse în America şi
mâncau pui la restaurante fast-food americane. Ca atare, guvernarea actuală ar
putea fi pusă sub presiune şi din această cauză. Lipsa prosperităţii pe care o
simt oamenii de rând primează în faţa testelor militare sau a programului
nuclear.
PROGRAMUL
NUCLEAR DE AZI, OPERA AMERICANILOR
Aşa cum s-a văzut, ultimul şah al Iranului
avea relaţii strânse cu Occidentul, iar Statele Unite se bucurau de un statut
aparte în plin Orient Mijlociu. Aşa că, în 1957, SUA şi Iranul semnează un acord de cooperare nucleară civilă,
parte a programului american Atomi pentru Pace. SUA ar fi avut astfel un aliat puternic, bine înarmat, într-o zonă
instabilă, iar URSS-ul avea de pierdut. În 1967, SUA trimiteau primul transport
de uraniu şi plutoniu destinate unui reactor de cercetare. Ca să fie totul
clar, un an mai târziu Iranul semnează Tratatul de Neproliferare Nucleară.
Încet, dar sigur, planurile de construcţie a 20 de centrale nucleare se
trasează, desigur cu sprijinul Unchiului Sam, iar primele acorduri cu
contractori sunt semnate. Unul dintre aceştia este Kraftwerk Union (Siemens
AG). În 1974, începe construcţia primei centrale, la Bushehr. După un an,
prestigiosul Institut de Tehnologie Massachussets MIT semnează un contract cu Agenţia Iraniană pentru Energie Atomică
în vederea realizării de programe de specializare a inginerilor iranieni în
domeniul nuclear.
Doamnele
din programul nuclear, un sfert din echipa ştiinţifică
Totul mergea cum nu se poate mai bine, când a
intervenit Revoluţia islamică, iar
planurile au căzut cu zgomot. Mai mult decât atât, a intervenit şi războiul
Iran-Irak, cu o durată de opt ani şi care a dus la moartea a peste 1.000.000 de
oameni. Miza atacului lui Saddam Hussein împotriva Iranului: noul regim putea
servi drept model musulmanilor şiiţi irakieni, pe de o parte. Pe de altă parte,
Iranul are rezerve însemnate de petrol, chiar la graniţa cu Irak, iar Saddam,
mizând pe un câştig rapid, le dorea anexate în ograda proprie. În acest scop, a
folosit inclusiv arme chimice în conflict, fără ca opinia publică
internaţională să mişte vreun deget.
Şi
femeile au apărat ţara cu arma în mână
În orice caz, în 1982, Iranul anunţă public că
se poate descurca şi singur şi că va îmbogăţi uraniu proprietate personală la
Centrul Nuclear de la Isfahan. Ca să prevină eventuale accidente, Agenţia
Internaţională pentru Energie Atomică AIEA
efectuează mai multe inspecţii şi, în plus, oferă cu generozitate un
program de asistenţă pentru îmbogăţirea uraniului. Sub presiunile americane,
asistenţa ia sfârşit. Doar că, în 1985, Iranul face un nou anunţ: zăcăminte
însemnate de uraniu au fost descoperite pe terotoriul ţării. După zece ani,
semnează un contract cu Rusia pentru finalizarea reactoarelor nucleare de la
Bushehr, sub supravegherea AIEA. Valoarea contractului: 800 milioane $.
În 2002, preşedintele SUA, George W.Bush, hotărăşte
că Iranul trebuie inclus în ?Axa Răului?, ca sponsor al terorismului
internaţional şi acuză conducerea că vrea să obţină bomba atomică. 2003 - Directorul
AIEA, Mohamed El Baradei, declară că Iranul a ascuns ?unele materiale şi
activităţi nucleare?; pentru a-şi dovedi buna credinţă, Iranul suspendă pe
perioadă nedeterminată activităţile nucleare; câteva luni mai târziu, AIEA revine
asupra deciziei şi anunţă că, dacă Iranul încearcă să se înarmeze nuclear,
dovezi nu s-au găsit.
2004: Iranul reia activitatea, DAR ayatollahul
Ali Khamenei dă un decret religios prin care utilizarea armelor nucleare este
declarată neislamică. Doar că, după doi ani, ameninţă că, dacă SUA atacă
Iranul, acesta va replica oriunde în
lume unde există interese americane. ONU sancţionează declaraţiile
incendiare.
Ahmadinejad
Încă de la începutul mandatului, în 2006, Ahmadinejad a fost un puternic susţinător al programului nuclear. La
11 ianuarie 2006, noul preşedinte a anunţat că tehnologia nucleară va ?menţine
pacea?, declarându-se împotriva unui război nuclear. O politică a bombei este ?ilegală
şi împotriva religiei noastre?, iar ?o naţiune cu asemenea cultură şi
civilizaţie nu are nevoie de aşa ceva?. În aprilie, a anunţat că Iranul a
reuşit să îmbogăţească uraniul, aducându-l la un stadiu care permitea ?începerea
unui nou ciclu nuclear?.
Deşi conducerea iraniană insistă că îmbogăţirea uraniului are
scopuri exclusiv economice, marile puteri transmit nenumărate semnale de
stopare a unui astfel de program. Răspunsurile lui Ahmadinejad sunt menite
mereu să îndemne la calm: ?De ce credeţi că tehnologia nucleară se limitează la
construirea unei bombe? Voi puteţi doar să faceţi material explozibil din ea?
Ar trebui să vă daţi seama că noi nu avem nevoie de o bombă nucleară. Ce nevoi
am putea avea noi pentru a folosi o bombă? Într-un context politic ca cel de
acum, bomba nucleară nu ar fi de niciun folos. Dacă ar fi fost bună de ceva,
atunci cu siguranţă ar fi prevenit căderea Uniunii Sovietice. Dacă ar fi fost
folositoare, ar fi rezolvat problema pe care americanii o întâmpină în Irak.
Timpul unei astfel de bombe s-a scurs?, a declarat Ahmadinejad.
?Bombele nucleare, chimice
şi biologice şi armele de distrugere în masă sunt un rezultat al abuzului de
ştiinţă şi de cercetare, făcut de marile puteri. Dacă ar izbucni un război
între puterile nucleare, ce catastrofă ar avea loc?? Dosarul nuclear este
speculat şi pe plan intern, Khamenei şi Ahmadinejad mizând pe naţionalismul
populaţiei iraniane, care consideră că este dreptul Iranului să continue
programul nuclear.
Anul trecut, Ahmadinejad anunţa că Iranul
poate produce combustibil nuclear la scară industrială. Cu alte cuvinte, ?avem
puterea, acum ne gândim în ce fel o vom folosi?. Cel puţin deocamdată, SUA nu
mai convinge pe nimeni că ?se cere? o intervenţie armată în Iran, după
sinistrul eşec din Irak. Atâta timp cât nu există dovezi că pe teritoriul
iranian se fabrică ?bomba?, Bush nu are ce să facă şi înghite declaraţiile
nevinovate ale conducerii iraniene. Cei care nu se încred în aceste declaraţii
se leagă în principal de faptul că Teheranul a refuzat propunerile
ruso-europene de schimbare a reactoarelor cu unele ?cuminţi? sau de a primi
uraniu gata îmbogăţit. Răspunsul pare valabil:?nu vrem să depindem de nimeni!? Iar
poporul iranian îşi aclamă conducătorii pentru deciziile înţelepte. Capitalul
politic al programului nuclear nu poate fi neglijat, nici în Iran, nici în SUA.
Ella Moroiu,
Antena3.ro
