×
Antena 3 S.A. utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată pe www.antena3.ro. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.antena3.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.Antena3.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept

Fii alături de noi!

În Premieră. Spărgătorii de mituri

20 Mai 2019   •   20:11
În Premieră. Spărgătorii de mituri 16
Foto: Captură Antena 3

Acesta este un reportaj despre zidurile pe care le ridicăm între copiii noștri. Construim clădiri fără să ne gândim că exista oameni, puțin mai diferiți de noi, care nu vor putea urca scările. Concepem manuale dar scăpam din vedere faptul că sunt copii care nu vad să le citească. Facem programe școlare dar uităm de cei care nu vor înțelege niciodată limba română pentru ca lor li se predă doar în limbajul semnelor.

Sunt astfel de ziduri pe care le-am ridicat în zeci de ani, și în felul asta nici nu i-am mai văzut pe cei care sunt dincolo de ele. În timp, și ei s-au izolat instinctiv, ca să nu-i mai doară atât de tare indiferenţa noastră. Iar azi, când o nouă generație de copii cu diverse afecțiuni își face curaj sa iasă pe stradă, în tramvaie, în şcoli sau universități, societatea românească e în stare de șoc, nu suntem pregătiți sa îi acceptăm. Sunt prea multe ziduri între noi și ei. Inclusiv limba română.
 
„Limbajul mimico gestual este un limbaj de sine stătător cu reguli proprii cu identitate proprie peste tot în lume ca limbaj mimico gestual și nu un limbaj de sprijin, nu o unealtă terapeutică, ci o limbă propriu-zisă” spune Camelia Platt.
 
Intrăm în școala specială pentru copii cu deficienţe de auz Sfânta Maria din Bucureşti ca să înțelegem mai bine universul paralel în care trăiesc ei și lumea strâmbă în care încearcă sa se facă oameni mari. Atât de asemănători cu noi și totuși atât de diferiți:  învață, vorbesc, gândesc și trăiesc într-o limba înțeleasă doar de ei.

„De exemplu, noi auzitorii spuneam aşa, cine este băiatul acela blond? În limbajul semnelor, un surd când pune aceasta întrebare topica e asa blondul cine. Și atunci în momentul în care el scrie în limba română, el face translație, traduce în limba română și de multe ori traducând în limbajul semnelor și el neavând conjuncții, în textul lui dispar conjuncțiile dispar prepozițiile” explică Adriana Săftoiu.
 
Ca nu cumva să fie acuzat de discriminare, statul a decis ca acești copii sa învețe după aceeași programa ca oricare alți elevi, din oricare altă şcoală. Singura diferență este ca materia pe care alții o fac într-o ora, ei o studiază în doua. În rest, totul e la fel, manualele, evaluările, subiectele la examene. Chiar dacă mulţi dintre ei nu aud niciun cuvânt din ce le spune profesorul în timpul orei.


Profesorii încearcă să suplinească deficiența de auz, măcar salvându-le, la vârste fragede, vocea. Pentru ca toți copiii surzi au corzi vocale, dar își pierd glasul din lipsa de exerciţiu și în final uită cum să vorbească. Și aşa,între ei și noi se va ridica pentru totdeauna un zid de muțenie.  Diferența se face între copiii care vorbesc și cei care nu, cei care mai au un rest de auz și cei care nu mai aud nimic. Cei care înțeleg, sunt activi. Ceilalți, stau cuminți și tăcuți în băncile lor și-și iau notițe, atunci când înțeleg.
 
Școala pentru mulţi, e mai degrabă o formă de refugiu, de evadare din sărăcie, decât o șansă la un viitor mai bun. Pentru ca majoritatea copiilor nu vor intra niciodată la liceu, nu vor da evaluarea națională și cu siguranță nu vor lua BAC-ul. Și se vor întoarce în casele lor. Într-un an, un copil cu deficiente de auz, maxim doi. iau Bacul în toată țara.
„Acest moment final care nu e decât un moment de decepție și de disperare.  E o degradare maximă pe care unii dintre ei știind de dinainte pronosticul sau rezultatul, emoțional nu pot sa facă fata eșecului. Adică nu mai intra în examenul final” ne spune Camelia.
 
Pentru că acolo, la examenul final, s-ar afla efectiv în fata unui zid de netrecut. Acești copii învață zilnic, în şcoală, în limbajul semnelor specific lor, dar examenele trebuie sa le susțină, ca toți ceilalți elevi, în limba română. Practic, o limba străină pentru ei.

Cei puțini care ajung să dea acest examen, au alături un profesor care le traduce toate cerințele în limbaj mimico gestual. Elevul cu deficiențe de auz primește o oră în plus pentru rezolvarea subiectelor. Niște concesii minime, de cele mai multe ori absolut inutile pentru că limba lor specifică nu are nicio legătură cu cea studiată în școală și nici nu e recunoscută în legislație. Abia de un an, deputatul Adriana Saftoiu se luptă să introducă o lege prin care limbajul mimico-gestual să fie considerat limba maternă a acestei minorității lingvistice.
 
„Aproape în toate țările europene limbajul semnelor e recunoscut fie prin lege de sine stătătoare, și sunt 4 țări care recunosc limba respective prin constituție. În momentul în care statul român recunoaște că limba semnelor e limba maternă, limba oficială acestor persoane, toate instituțiile statului vor trebui sa le pună la dispoziție interpreți. ” spune Adriana.
 
Statul român ar trebui să înțeleagă faptul că, printr-o legislație adaptată nevoilor acestor copii, nu este ca și cum le-ar face un favor. Ci pur și simplu le-ar face loc și lor în această Românie mare la urna de vot, în instituții, în orice domeniu în care acești copii cu siguranță au un talent nedescoperit de nimeni. Pentru că acești copiii sunt adulții de mâine care nu ar trebui sa îngroașe rândurile asistaților sociali. Iar ei, cu siguranță nu își doresc asta.  
 
Un pas important, ne recomandă chiar și legislația europeană asta, ar fi chiar desființarea instituțiilor în care ei, de fapt, învață cum e sa trăiești separat, departe, de restul societății. Asta ar însemna sa le cream condiții ca să învețe în scoli ori grădinițe, alături de toți ceilalți copii. Ar trebui să existe rampe de acces în absolut toate instituțiile. Programa ar trebui și ea adaptată copiilor care nu văd, nu aud ori au deficit de atenție. Materia ar trebui să fie și ea dozată echitabil, în funcție de capacitățile fiecărui copil. Dar, înainte de orice, noi toți ar trebui sa învățăm sa fim toleranți sa ii acceptam pur și simplu printre noi.
 
„Mai mult părinții ma goneau de lângă copiii lor ca și cum as fi avut o boală contagioasă. Le-am explicat dar nu ai ce sa faci dacă omul iți spune sa pleci de lângă copil pleci” spune Dragoș. Și e nevăzător. Ar fi vrut sa meargă la scoală alături de toți ceilalți copii. Chiar ar fi putut sa țină pasul cu ei, dovedind de mic o inteligență sclipitoare și o capacitate incredibila de a înmagazina informație. Dar a fost respins de toată lumea, ca un defect.  Asa ca, singur și trist, s-a retras în lumea lui. Ratând astfel șansa unei educații la fel ca a oricărui alt copil din țara asta. Ratând poate șansa unui alt viitor pentru el. Dragoș a urmat o scoală specială. La evaluarea națională a luat nota 9,90 la română şi 8 la matematica. Toti oamenii din jur l-au încurajat atunci sa meargă la un liceu din învățământul de masă. N-ar fi fost nicio problemă pentru el sa stea în aceeași bancă alături de elevi de elită.  
 
„Am insistat la rugămintea bunicilor lui sa meargă în învățământul de masă. Dragoș ar fi făcut față extraordinar de bine acolo. Nu l-am putut convinge. L-am intrebat de ce nu merge totusi în învățământul de masa el fiind la fel de conștient că nu ar avea nicio problemă din punct de vedere cognitiv, de înțelegere și mi-a spus ca ii e frica de noi, cei care vedem, de vazatori, pentru ca exista tendinta sa-ti baţi joc de ei, l-am întrebat tu nu ai prieteni văzători ca să-ţi dai seama că ei nu sunt răi şi a zis am foarte puţini.
 
Până şi profesorii lui, de la şcoala specială, i-au spus cât de greu şi de discriminat va fi într-un altfel de liceu. Aşa că, pentru siguranţa lui a ales  Liceul tehnologic special "Regina Elisabeta".

Azi se pregăteşte pentru ora de limba română de mâine. Aşa citeşte, cărţi întregi. Părinţii şi bunicii i-au luat, cât şi-au putut permite, abonamente la librării online. Cărţile pe care ar fi vrut el să le citească nu există în Braille.
 
Camelia Platt este fondatorul Light into Europe, un ONG care oferă sprijin persoanelor cu deficienţe de auz sau de vedere şi se ocupă fix cu acest lucru, adaptarea manualelor pentru copiii al căror univers e format doar din lumini şi umbre.
 
„În toţi aceşti ani facem asta de 12 ani, de la MEN nu am primit niciodată o confirmare oficială asupra manualelor şcolare pe care noi să le pregătim, cu atât mai puţin, fonduri. Asta în domeniul dreptului tău la educaţie e o încălcare pentru că nu ţi s-a luat în considerare nevoia ta, de a accesa manualul şcolar.” caameloa
 
Şi tocmai a afla care sunt exact nevoile copiilor fără vedere, Camelia a adus în România nişte ochelari, folosiţi pentru a stabiliti cât de slabă este vederea unui copil fără vedere. E important ca să ştie ce fel de materiale trebuie să ii puna la dispozitie. Aşa arată "vederea de tunel", rămasă la un singur ochi, un diagnostic des întalnit pentru copiii cu deficienţe de vedere. Acei copii care, la scolile speciale din Romania, primesc manuale obişnuite. Pentru ei, fundaţia Light into Europe încearcă să facă puţina lumină. Măreşte fontul din manuale şi le retipăreşte. Un proces însă greoi şi dificil, chiar aproape imposibil, pentru că  manualele sunt multe, diferite şi des schimbate.
E un fel de "fiecare supravieţuieste cum poate" şi găseşte, bâjbâind prin întuneric, drumul spre personaje fantastice şi poveşti. Aşa cum face Dragoş. Dragoş, deşi nevăzător complet, are totuşi în dulap manuale obişnuite, de pe care nu are cum să citească. La fel ca toţi colegii lui de clasă.

E o zi obişnuită la Lceul Tehnologic Special Regina Elisabeta. Într-o clasă în care toţi elevi ar trebui să aibă pe bănci manualele Braille sau fise adaptate de pe care să înveţe, profesorul predă la ora de fizica, circuitul electric, dupa dictare si cu desene pe tablă.

La limbile straine, se dictează literă cu literă, inclusiv accentele. Dar aici e mai uşor, spune Dragoş, să înveţe de pe calculator la engleză, îi învaţă internetul şi cum se pronunţă, şi cum se scrie, iar vocea care le citeşte textele are chiar accent.
Şi cu toate acestea, în orice clasă din şcoala specială unde intri, toţi copiii spun că mai bine aici decât vreodată în învăţământul de masă. Mulţi au fost în clasele 1-4 la şcolile de copii tipici, mânaţi de părinţii care-i voiau integraţi printre ceilalti, „normali". Dar nu ţineau pasul, profesorii nu aveau timp şi de ei, cine să le citească lucrările în Braille. Si-au preferat să stea ei, între ai lor.
 
 Există acum, în învăţământul de masă, aproape 200 de copii nevăzători integraţi. O performanţă incredibila pentru un sistem de invatamant care le-a închis mereu usa in nas acestor copii şi pentru o societate care i-a respins ca pe nişte bolnavi contagioşi. Cei care au rezistat, cei care au luptat şi cu piedicile şi cu mentalitatile inguste, s-au salvat. In primul rand pentru ca au învăţat să se considere normali. Adriana Boruna exact aşa şi este, un om indepedent şi perfect integrat în societate. Salvarea ei din întuneric s-a petrecut în anii în care a mers la şcoală împreună cu alti văzători. Se întampla în 1991, când nu existau nici profesori de sprijin, nici tehnicile de azi, nici cititoare de ecran sau manuale Braillle. Dar existau oameni care au ţinut loc de tot ce-ar fi avut ea nevoie.
 
„O şcoală în care niciodată nu am avut reclamaţii din partea colegilor sau din partea părinților pt ca eu mergeam cu o masina de scris, o maşină care făcea zgomot. Aud în zilele noastre părinţi ai unor copii cu deficiente de vedere care-mi spun ca al lor copil nu poate merge cu maşina de scris in braille la scoala pt ca ceilalți părinți se plang ca elevii nu pot să se concentreze din cauza zgomotului maşinii.” spune Adriana.
 
Adriana a învăţat in anii de şcoală, alături de copii cu vedere perfectă, nu doar să scrie ori să citească în ritm cu ei, ci să trăiască şi chiar să viseze la fel ca ei. Simţea că nimic nu îi e interzis sau imposibil. Faptul că nu vedea era doar un mic impediment. Aşa că a terminat şcoala cu brio, a urmat două facultăţi în acelaşi timp, apoi a finalizat un master şi un doctorat. Astăzi, Adriana, un om care, de când s-a născut, nu vede decat umbre de lumină sau de întuneric, are un job care ii place mult, călătoreşte în ţară şi străinătate, e fericită, independenta, şi în permanenta mişcare.
 
E 8 fără 5 şi pleacă spre Biblioteca Naţionala, locul ei de muncă de 8 ani încoace. E manager de departament şi are în subordine numai văzători. De obicei, în fiecare zi de lucru, unul dintre colegi o ia de acasă şi o duce, de braţ, până la serviciu. Ar putea face asta şi singură, dar îi place că, pe drum, să mai stea la poveşti. Cunoaste drumul perfect, în cele mai mici detalii. De fapt, ea e cea care conduce.
 
Nu vede nimic, dar simte tot. Nu ştie să explice cum face asta. Dar ştie sigur, că salvarea ei a fost educaţia, şcoala făcută cot la cot cu ceilalţi copii, în competiţie de la egal la egal, şi sentimentul acela că e la fel ca toti ceilalţi. O bătălie care a călit-o şi a pregătit-o pentru orice.
 
„Părintii meu au înţeles de la început ca dizabilitatea fizica nu reprezintă un imepediment în dezvoltarea copilului. M-au dus în sistem de masă m-au ajutat foarte mult pt ca integrarea se creează din copilărie cu ajutorul unui parteneriat între famiie, şcoală, comunitate, vecini, prieteni. Copilul trebuie sa vrea dar sa fie si tolerat şi să i se acorde încredere. Iar eu am beneficiat de toată toleranţa şi de toată încrederea din lume şi din partea familiei şi a profilor.” ne povestește Adriana.
 
La începutul anilor 90, era o imagine extrem de neobişnuită pentru un oras de provincie precum Constanţa. O fetiţă complet oarbă, care distingea doar lumina de întuneric, mergea în fiecare zi la şcoală cu un ghiozdan în spate şi o geantă cu maşina de scris într-o mână. Se aseza in banca, iesea la tabla ca toti ceilalti copii, dădea lucrari de control cu aceleaşi subiecte şi învăţa aceleaşi materii ca toti colegii ei. Iar in catalog, avea note la fel de bune.
 
„De fiecare dată când îmi amintesc de copilarie, mi-o amintesc ca pe ceva ideal sau fantastic, miraculos, o perioadă minunată a vieţii mele, dar pe care clar n-aş mai repeta-o.”
 
Manualele în Braille erau extrem de puţine pe atunci şi oricum prioritate aveau copiii de la şcoala specială de nevăzători. Adriana, care învăţa la o şcoalaă normală, se presupunea că nu are nevoie de ele. Aşa că părinţii îi citeau, pagină cu pagină, ce scria în fiecare manual, la fiecare materie, iar ea transcria în Braille, cu maşina specială. Ca să poată ţine ritmul cu colegii ei. Iar la şcoală se întampla ceva şi mai neobişnuit.
 
Profesoara a învățat Braille.
 
La examene, un profesor îi citea cerinţa, iar ea transcria în Braille. Rezolvarea o făcea tot pe maşina ei specială de scris, având o oră în plus faţă de ceilalţi colegi ca să îi dicteze unui membru al comisiei propriul text. Uneori chiar literă cu literă.
 
Au trecut 20 de ani de când Adriana dădea examene în acest fel. 20 de ani în care nu s-a schimbat nimic. Nici sistemul de examinare, nici mentalităţile. Prăpastia dintre noi şi ei s-a adâncit tot mai mult. Şi peste tot pluteşte în aer un puternic iz de indiferenţa şi intoleranţa. Dacă ei nu ne văd, şi noi putem să ne prefacem ca nu ii vedem. Si atunci, de ce sa ne batem capul ca sa gasim solutii pentru integrarea lor?
 
Suntem însă, la mult prea mulţi ani lumină distanţă de ceea ce, teoretic, numim normalitate. Suntem în situatia în care avem o lege care ar trebui să îi protejeze pe acesti copii, dar nu avem cu cine să o punem în aplicare. Şi nici semnale ca s-ar da cineva peste cap să caute soluţii, nu există.
 
„În 2016 am avut o primă victorie importantă în acest sens, prin ordinul 1985/2016, care practic da dreptul părintelui de a alege forma de şcolarizare, adică inclusiv şcoala de masă, fapt care a dus în şcolile de masă mii şi mii de copii cu CES sau dizabilităţi, care trebuie acomodaţi. Însă realitatea din teren nu ţine pasul cu această modificare legislativă. Însă ea e foarte importantă, pentru că practic deschide uşa sistemului către aceşti copii iar MEN va trebui, mai devreme sau mai târziu să găseasca soluţii” explică un inspector.
 
Mai precis, înainte să intre în clasa 0, părinţiii îşi duc copiii la o comisie, care le stabileşte gradul de handicap şi le dă un certificat numit CES : copii cu cerinţe educationale speciale, incluzînd aici de la sindrom Down şi autism, pana la adhd, dislexie sau deficienţe neuromotrii.  O patalama, de fapt. Care nu înseamnă, nici pe departe, acces liber în şcoli sau grădiniţe, cum spune legea, ci mai degrabă o tinichea de gâtul fiecărui copil cu nevoi speciale. Invatatorii si profesorii nu-i vor in clasa, pentru ca-ipe deranjeaza ceilalti elevi, necesita mai multa atentie si mai si scad, la final de an, media clasei. Ministerul ar trebui, conform legii, sa le asigure un profesor de sprijin, un cadru didactic instruit special care să înţeleagă nevoile copilului şi care să aibă şi mijloacele prin care să-l ajute să ţină pasul cu ceilalţi colegi, dar în ritmul lui. Abia aici intervin problemele tipic româneşti.
 
„Nu avem pentru toţi noi avem după statisticile pe care noi le avem aici, circa 36.000 de copii care au dizabilităţi din această categorie din aceasă suma asigurăm pentru 2.000 într-o formă sau alta. Consilier, logoped, psiholog, fiecare ce reuşeşte să aiba. Exista şi o presiune din partea părinţilor copiilor din clasele în care sunt integraţi părintii cu ces pentru ca daca ati vazut copii cu ce d emulte ori au manifestari e care nu si le pot controla. La varsta la care sunt copii in clasele acestea, nu-i poţi controla nici pe ei şi atunci un hohot de râs deranjează ora şi îi deranjeaza şi pe profesor şi pe părinţi. Lângă un profesor de sprijin el nu se mai manifestă aşa. De aceea cel puţin în acest moment eu nu văd altă soluţie decât aceasta de a avea un profesor de sprijin.” ne spune Ecaterina Andronescu.
 
Dar, deocamdată, bani la buget pentru mai multi profesori de sprijin nu există. Aşa că, greul pică tot pe părinţi. Dacă vor sa aibă copilul la şcoala normală, ţin ei loc de profesor de sprijin. Li se mai spune shadow, adică umbra. Iar unii dintre ei, exact asa ajung sa fie. Nişte umbre, uneori depăşite de situaţie şi de griji, hăituiţi de directori care nu-şi mai doresc copii cu probleme în şcoală, de alti parinti care isi doresc educatie de top pentru copiii lor. Iar in aceasta competitie absurda despre cine e mai premiat decat altul, uitam sa ne uitam la aceşti micuţi cu nevoi speciale ca la nişte pui de oameni, exact cum le spune şi numele,  mai speciali.
 
Nimeni nu mă poate convinge că acest copil nu are nicio şansă. Că nu e material de olimpic. Nici de teme suplimentare ,dar am toată încrederea că el poate fi un om fericit. Mă întrebau la o şedinţă trecută.Ok şi ce o sa fac eu cu el şi ce o sa facă el în viaţă. E, nu stiu, nici eu, nici dumneavoastră nu ştiţi Ce ţintim? Ne gândim că un liceu vocaţional ar fi o soluţie pentru el. E ca şi cum ai decide că unii copii nu sunt buni de nimic. De ce să ne mai pierdem vremea cu ei. Fiecare om s-a născut cu un rost pe luema asta şi fiecare e bun la ceva. Dacă el nu e bun azi la nimic, e vina noastră a tuturor celor din jur că nu am identificat punctul lui forte. Şi asta e rolul nostru forte” , ne apune mama lui Emi.

Emi are 13 ani şi e un băiat extrem de frumos şi vesel şi-l pasionează ca pe orice adolescent de vârsta lui, vloggingul.
 
Avea trei ani şi era nonverbal când mama lui, Anemarie Necşulescu, l-a adoptat de la Casa de Copii din Bacău. Habar nu avea de diagnosticul lui şi de faptul că avea un IQ la limita. Urma să descopere odată cu intrarea la şcoală.
 
Din cauza ADHD-ului, Emi se mişca şi în somn, în permanenţă. Asta e specificul bolii lui. La şcoala însă, într-un efort inimaginabil, reuşeşte să stea nemişcat cate 45 de minute, în prima bancă, lipită de cea a profesorului. În plus, nu vede cu un ochi şi are o mică întâziere intelectuală.
 
 
A fost un parcurs cumplit de lung şi greu.În clasa 0, învăţătoarea nu putea să-l dea afară, era împotriva legii. Dar a făcut tot posibilul să plece copilul singur. S-au mutat la altă clasă, dar nu au plecat din şcoală, şi mama a început să citeasca legi, să se documenteze care sunt drepturile băiatului, să facă lecţii şi să treacă efectiv prin toată materia, zi de zi, alături de Emi. De şapte ani încoace, Ia temele de la colegii băiatului, le rezolvă împreuna cu Emi, fac împreună rezumatul lectiilor. Cu răbdare şi tact Emi a ajuns în clasa a 6-a. ''Şi mama lui la fel'', spune ea în glumă.
 
Emi învaţă după aceeaşi curicula ca şi colegii lui. Legea spune că elevii ca el au dreptul la lecţii şi fişe adaptate, dar iîn aproape toate cazurile, asta e imposibil. Pentru că adaptarea curiculei se face, atunci când acesta exista, de către un profesor de sprijin. Iar dacă un profesor are în grijă 20 de copii cu cerinţe speciale, în mai multe şcoli diferite din oraş, e practic imposibil ca el să facă faţă.
„Eu nu am insistat asupra acestui lucru din două motive. 1: Că nu era realist posibil. Eu realist nu vedeam cine poate să faca asta şi în timp astfel încât să-i fie de folos. Şi 2: Atâta vreme cât examenul național nu e şi el adaptat conform, mi se părea că lupta asta cu cadrele didactice cu sistemul e atât de grea de dus pentru rezultat zero şi atunci nu avea rost',” spune mama lui Emi.
 
Notele lui Emi sunt fie 2, fie 7 fie 10. Unii-i dau note mari de mila, altii note mici ca pedeapsa, dar mai toti profesorii au intrat in joc, pentru ca au inteles ca potential exista, cu mult efort din partea lui, dar si din partea lor.
 
 
Mama spune că niciun coleg de clasa nu-i e prieten, dar asa-i place lui sa creada. „restul parintilor sunt parasutati si mi-as dori sa fiu unul ditnre ei ca am obosit. Dar nu pot să-mi permit. Si asta e cel mai rgeu lucru de dus din fiecare zi ca nu ai voie sa fii obosit, nici deprimat. Pentru că dacă eşti deprimat vreo luna iti gasetsi copilul in paragina. daca e atat de greu pt o mama educata intr-o capitala, cum e pentru un copi intr-un sa uitat de lume, cu parinti care nu au nici patru clase, care nu stiu sa citeasca si sa petitioneze. N-au nicio sansa.
 
Asa e, nu prea au. Pentru exemplificare, facem un drum pana la Botosani. Ca sa il cunoastem pe Tony Mihailov si lupta lui pentru supravieţuire. Puştiul e in clasa a 7-a. Sufera de ADHD şi sindrom Asperger, acea ramura a autismului care e la granita cu genialitatea. Copiii cu aceasta a afectiune au un IQ peste media celor de varsta lor. Dar ca putina lume isi da seama de asta.
 
Tony are o memorie a cifrelor excelenta si vede conexiuni acolo unde oamenii obisnuiti nu vad nimic. Poate calcula in ce zi a saptamanii s-a nascut un om, chiar cu decenii in urma si iti poate spune cand iti pica ziua de nastare, de exemplu, in 2025. Tony nu a fost primit la gradinita, asa ca a mers direct la scoala speciala. Insa pentru ca nu vedea niciun progres intr-un copil care de mic stia sa scrie si sa citeasca, mama lui a hotarat sa-l mute la o scoala de masa, incepand cu clasa a doua.
 
Nu a avut bani sa plateasca om care sa-l insoteasca la scoala, asa ca, de 5 ani, zi de zi, ea sta in banca, alaturi de fiul ei. Il face atent cand, din cauza deficitul de atentie, nu-si da seama ca trebuie sa scrie de pe tabla sau il linisteste cand devine agitat. Profesor de sprijin, spune ea, nu a gasit. Nici specialist in terapie pentru autism. Daca ar fi avut putin ajutor, Tony ar fi fost azi un copil ca toti ceilalti, cu rezultate extraordinare la scoala si cu sanse reale sa faca in viata orice viseaza. Doar ca, in aceasta tara, ei nu isi permit sa fie ce viseaza. Nu se stie cati copii cu sindrom asperger exista in Romania. Nici macar cati cu autism. Pentru ca in acte, sunt 10.000 inregistrati, dar in realitate, sunt de 3 sau 4 ori mai multi. Parintii ascund problemele copiilor lor, de rusine sau de teama ca vor fi tratati diferentiat la clasa. O teama perfect indreptatita. Cand povestile de groaza despre copii alungati din clasa sau marginalizati au ajuns la urechile ei, Anca Dumitrescu a decis sa faca ea primul pas. Adica a inceput sa mearga prin scoli si sa ii invete pe profesori cum sa se poarte cu un copil, cum ii spun ei, atipic.
 
„o parte din ei au refuzat sa accepte ca noi vorbim despre integrare. O parte din ei au spus de la cursul initial nu au ce sa caute aici, alaturi de ceilalti copii. Locul lor e in alta parte, nu aici. O parte si-au schimbat parerea pe parcurs, o parte nu m-au primit in clasa. mi s-a intamplat sa deschida usa, sa scoata capul si sami spuna imi pare rau eu am dat lucrare acum. La revedere. Desi stia cu o saptamana inainte ca eu ma duc acolo.  Pot sa zic ca poate 50% au preluat itnr-adevar ce am transmis, dar si aici e o diferenta intre a intelege cat de importat e si sa reusesti sa faci cand ai 30 de copii la clasa.
am intalnit o situatie care chiar am plecat asa de acolo, lipsea in ziua respectiva chiar copilul care avea o dificultate. Nu stiu exact ce era cu el si eu m-am asezat unde am gasit loc liber si colegii mi-au spus nu sta acolo. Eu nu am stiut despre ce vorbesc. De ce sa nu stau aici? Pt ca aici sta ala cu probleme. Erau clasa a 3-a. Erau mici. Nu avea cum sa vina de la ei o astfel de exprimare. Cumva e clar ca mediul nu accepta.” spune anca.
 
Si mediul e cel care va perpetua o mentalitatea gresita si o atitudine nedreapta de respingere fata de acesti copii. Va intrebati daca a venit vreo autoritate sa le ceara ajutorul sau sfatul acestor specilisti? Desigur ca nu. Doar părintii disperaţi, încearcând să suplineasca un întreg sistem. Ei sunt, alaturi de copiii lor, super eroii din aceste povesti. Cei care nu renunta, desi obosesc de câte piedici si cata discriminare intalnesc. Şi când nu mai găsesc alte arme, ajung în instanta. Culmea, ca sa castige un drept - dreptul la educaţie -  pe care ei îl au, dar toata lumea din jur il ignora.
Andrei a fost dat afară dintr-o şcoala de masă. Andrei are sindrom Down dar acesta e doar un diagnostic pe o hârtie. Cazul Andrei e un dosar de discriminare aflat acum la Înalta Curte de Casatie şi Justiţie.

Era în clasa a 5-a, într-o şcoală de masă din Botoşani, când învăţătoarea a decis ca el nu poate ţine pasul cu ceilalti colegi. N-a mai fost niciun loc de negociere. Părinţii s-au trezit în faţa unui fapt împlinit, dureros de real, şi un copil de mână pe care parcă nimeni nu-l voia. O singură şcoală l-a acceptat. Andrei a fost primul copil cu nevoi speciale primit aici. Şi de atunci, viaţa lui s-a schimbat total. Iar odată cu a lui, şi menirea acestei şcoli şi a profesorilor "Îngeri Păzitori" pentru cât mai multi copii ca el.
 
Andrei are curicula adaptată la fiecare materie, iar temele le face cu profesor de sprijin, câte o oră pe zi. Aşa a învăţat adunări şi înmultiri, să scrie după dictare, insa pe litere. Iese la tabla, face înmulţiri pe calculator când e prea dificil, spune poveşti. Şi în plus, e un excelent sportiv. E campion paralimpic la înot şi face parte din echipa specială Olympics, fiind medaliat de multe ori cu aur. E felul lui de face performanţă la şcoala şi nu numai.
 
Andrei se pregateste acum cu teama de o evaluare nationala pe care o percepe exact asa cum este - ca pe un zid de netrecut. Nu are voie cu insotitor, nu va primi subiecte adaptate si nici nu poate scrie pe coli verzi, singurele de pe care poate recunoaste literele. Profesorii lui spun ca acesti copii nici nu ar trebui sa treaca prin astfel de examene. Nu o diploma, nu o  nota de 10 le poate schimba lor destinul, ci un talent ascuns ori o abilitate pe care cu siguranta ei o au dar nu a avut nimeni rabdarea sa o descopere.
 
Andrei, de exemplu, e pasionat de teatru. Isi confectionează păpuşi, învaţă replici şi merge la repetiţii ca un profesionist alaturi alti doi copii cu sindrom Down. În spatele efortului lor, este satisfacţia lui Andrei dar mai ales bucuria imensă a parintilor care înţeleg cat de putin le trebuie acestor copii ca sa fie parte a unei societati care parca nu ii vede. Poate nu întâmplator premiera, piesa în care joaca Andrei are loc in fata unui public format din copii sanatosi care, de acolo, din sala, chiar nu vedeau nicio diferenţa între ei si micii actori. Se întâmpla într-un teatru mic, dintr-un oras mic, din Romania. Ce-ar trebui sa se intample asta in mai multe locuri, mari sau mici, din România? Bunăvoinţa. Empatie. Doar ca la noi, s-a devedit, prin institutiile statului, astfel de trăiri s-au rătăcit pe holuri si, din păcate, nu exista nici macar legi prin care să le forţăm mâna. 7 români din 7 state membre ale Uniunii Europene au încercat să dărâme zidurile. Au scris primul proiect de directivă europeana, numit Europe Cares, de reglementare a condiţiilor în care copiii cu dizabilităţi să fie admişi în şcoli de masă, în toata Europa, deci la noi.
 
„În februarie CE a validat din punct de vedere legal şi al oportunităţii, iniţiativa noastră civica, deci ne-a spus da, e nevoie da, e nevoie de astfel de directivă, se încadrează în trataele ue dati-i bataie”, spune Mădălina.
 
Mădălina a făcut asta. Pentru fetiţa ei, Clara, care s-a nascut cu sindrom Down, şi pentru toti copiii discriminati ai României, de aici şi de oriunde. Doar că, în România, veştile bune nu circulă.
 
Până când statul român găseşte solutiile, Clara va fi pierdută de mult. Cu toată lupta pe care mama ei o duce de 14 ani încoace. Uneori Mădălina a inteles ca pentru fiica ei, nu mai are ce să facă. Doar să-i prelungească atât cât poate memoria celui mai frumos an din viaţa ei. Şi probabil singurul.
 
După ce şi-a găsit fata batută, sedată şi încuiata, pe întuneric, în debara la o şcoală specială din Bucureşti, Mădălina a hotărât să o scoata pe Clara din învăţământ. A decis să o ţină acasă, cu o îngrijitoare, iar când a câştigat o bursă de studiu în America, n-a stat nicio clipa pe ganduri. Şi-a luat copilul şi a plecat. La două zile după sosirea lor, autorităţie americane au venit să-i ia fata şi să o ducă la o şcoală de masa, să o evalueze şi să-i faca o programa adaptată fix pentru nevoile şi abilitatile ei. Mădălina a fost în stare de soc in primele saptamani.
 
„Nu am să uit niciodată prima zi de şcoală când am mers cu ea. Mie îmi era teribil de frică pentru că luasem cu mine toate prejudecăţile din România şi am intrat într-o şcoala enormă care avea peste 5000 de elevi. O şcoală de cartier, am nimerit în timpul pauzei şi era o aglomeraţie şi o nebunie teribilă pe holuri, iar Clara în primele 10 secunde de fericire că vede atâţia copii. S-a desprins din mâna mea, a dispărut şi m-am speriat. Nu am mai văzut, repet de câteva zeci de secunde. M-am speriat , dar apoi am avut un soi de bucurie pe care nu am mai trăit-o niciodată, pentru că mi-am dat seama , că copilul meu nu se vedea în sutele alea de copii care erau pe hol. Erau copii atât de diverşi cu atâtea tipuri de fizionomii și de culori, încât un copil cu Down nu se mai vedea. La noi, dacă o pui pe Clara într-o şcoală normală, o vezi din capul holului ca e ceva în neregulă cu ea'', își amintește Mădălina.
 
Dar in Statele Unite, Clara, un copil alungat, abuzat şi discriminat într-o şcoala din România, intra fără nicio problema într-o clasă normală, cu 28 de elevi, dintre care patru cu dizabilităţi diferite. Clara, deşi nonverbală, mergea la aproape toate orele, dar avea o curiculă adaptată. Adică în loc de algebra sau fizică, prea grele pentru ea, făcea dans, teatru, logopedie, terapii. Aici, printre străini, Clara a învăţat primele cuvinte din viaţa ei, într-o limbă pe care nu o mai auzise niciodată.
 
Fabulos a fost anul lor petrecut în America. Când s-au întors acasă, în România, Clara nu a înţeles ce se întâmpla. Se simţea ca şi cum ar fi fost izgonită din paradis. Era din nou izolată între ziduri, singură, tristă şi nefericită. Neînţelegând unde au dispărut prietenii ei, unde sunt oamenii care îi zambeau, de ce nu mai merge la şcoală, Clara a intrat în depresie şi s-a îmbolnăvit grav.
 
„Pentru mine emoţional a fost cumplit de greu să o văd cum suferă fără ca ea să se poată exprima.  Din ce am vorbit cu nişte psihologi din SUA care o ştiau de la şcoală şi le-am spus ''Uite Clara nu e ok, ea a perceput revenirea noastră aici ca pe o pedeapsă. Că noi am pedepsit-o pe ea pentru că a făcut ceva în neregulă şi mă aflu înc în această imposibilitate de a-i explica la nivelul ei de înţelegere, că ea nu a greșit nimic şi că de fapt cumva în ţara asta e foarte foarte greu şi ţara asta e cumva greşită, nu ea''.
 
Clara a avut ghinionul să vină pe lumeîn ţara greşită. O ţară a care a preferat să ridice ziduri decât să înveţe să o privească în ochi, aşa cum este. Multiplicaţi povestea Clarei de un milion de ori şi veţi avea tabloul complet al unei Românii defecte în care am uitat, uneori, să fim oameni, să fim înţelegători şi empatici cu cei mai puţini norocoşi. În faţa unor astfel de poveşti, suntem tentaţi să spunem că nu e despre noi şi să îi mulţumim lui Dumnezeu că ne-a ocolit de o astfel de nenorocie. Părinţii pe care i-aţi văzut în acest reportaj vorbesc însă, despre binecuvântarea de a avea un copil special. Ei nici măcar nu vor privilegii, atenţie specială, favoruri, şcoli doar pentru ei. Din contră. Vor să aibă tot ce avem şi noi - cărţi, mâini întinse, afecţiune, şanse, libertate, visuri şi un loc printre noi.

 

                                                                      

 

credite ipotecare VreauCredit.ro

Biletul Zilei
Ponturi Pariuri
Case de Pariuri
sati