Luca Niculescu, despre familia sa: rude celebre, averea pierdută în comunism și bunicul trimis opt ani „la Canal”

Luca Niculescu, desemnat de Nicușor Dan pentru funcția de premier, povestea într-un interviu acordat pentru Adevărul în 2015 despre copilăria sa într-o familie cu rădăcini în Bucureștiul interbelic, despre perioada în care purta plete și blugi rupți, dar și despre experiențele care l-au apropiat de jurnalism. El a vorbit și despre evenimente dramatice din istoria familiei sale: naționalizarea comunistă, trimiterea bunicului său la muncă forțată la Canal și în Bărăgan și participarea sa, alături de tatăl și prietenii săi, la Revoluția din 1989, în Piața Universității.

„Poate că este sau nu o surpriză, dar la 20 de ani eram alt om”, povestea Niculescu în 2015. În tinerețe purta blugi rupți și avea plete, spre disperarea tatălui său, despre care spune că era „foarte elegant”. Niculescu își amintea că tatăl său era atât de deranjat de stilul lui încât „nici nu voia să meargă cu mine pe stradă”.

„Poate că este sau nu o surpriză, dar la 20 de ani eram alt om. Eram un puşti cu blugii rupţi şi aveam plete. Acum chiar mă bucur că nu mi-am făcut vreun tatuaj, pentru că atunci îmi surâdea ideea! Mi-amintesc că tatăl meu, care era foarte elegant, era aproape disperat de stilul meu. Nici nu voia să meargă cu mine pe stradă. Sigur că, în timp, transformarea a fost firească, nu mai poţi fi acelaşi om la 43 de ani cu studentul din facultate. Dar, în tinereţe, am preferat moda anilor ’90 şi mai puţin pe cea moştenită de la părinţi”, povestea Luca Niculescu în interviu.

În copilărie, îi era rușine să-și invite colegii acasă

Acesta a relatat că familia sa a locuit mai întâi în zona Cișmigiu, iar apoi s-a mutat în Berceni, într-un bloc nou, unde trăiau familii de muncitori de la IMGB sau din structurile Securității. În noul cartier, familia lui Niculescu era considerată „ciudată”, pentru că avea mobilă veche și tablouri păstrate de părinți și bunici din casele naționalizate.

Spunea că, în copilărie, îi era rușine să-și invite colegii acasă, pentru că mobilierul i se părea demodat. Mai mult, el își dorea pe perete un covor cu „Răpirea din Serai”, în timp ce familia avea picturi de Nicolae Vermont și Nicolae Grigorescu.

„Îmi era ruşine să-mi invit colegii acasă pentru că mobila noastră îmi părea demodată, urâtă şi neîncăpătoare pentru apartamentele comuniste. Odată m-am dus la bunicul meu, Luca, şi i-am spus: „De ce nu avem şi noi covor din acela pe perete? Am văzut eu la cineva ceva frumos, în care era o fată pe un cal...“. Noi aveam pe perete, în sufragerie, picturi de Nicolae Vermont, de Nicolae Grigorescu, şi mie nu-mi plăceau. Eu voiam „Răpirea din Serai”.

Niculescu povestea că bunicul său apărea în cartierul muncitoresc îmbrăcat în costume de dinainte de război, cu pălărie și baston. Copiii din cartier îl îndrăgeau pentru poveștile pe care le spunea.

Acasă, le vorbea celor patru nepoți despre perioada de dinaintea comunismului. La un moment dat, Luca Niculescu le-a spus colegilor că bunicul său fusese „rege”, iar învățătoarea i-a chemat pe părinți și i-a rugat să nu-i mai spună asemenea lucruri.

Niculescu făcea parte dintr-o gașcă de rockeri

Niculescu povestea că, în liceu, făcea parte dintr-o gașcă de rockeri și că, spre sfârșitul lui 1988, grupul plănuia să scrie manifeste împotriva regimului comunist și să le distribuie în cartiere.

Planul a fost abandonat după ce unul dintre colegi le-a spus că un alt membru al grupului ar fi turnător și că ar putea avea probleme dacă merg mai departe.

„Mai târziu, în liceu, experimentam diverse forme de disidenţă. Eram într-o gaşcă mare de rockeri şi ţin minte că, pe la sfârşitul anului ’88, aveam un plan bine stabilit să scriem manifeste împotriva regimului. Plănuiam, de regulă, la mine acasă, şi ne gândeam cum să le scriem pe nişte şabloane şi să le împărţim prin cartierele vecine. Eram foarte hotărâţi şi pregătiţi până când un coleg ne-a spus despre un altul din aceeaşi gaşcă că e turnător şi că ar fi mai bine să renunţăm la acest plan ca să nu păţim ceva rău. În naivitatea noastră, presupuneam că n-o să ne urmărească nimeni şi că n-o să se afle, dar am renunţat până la urmă. N-am mai scris manifeste.”

Niculescu spunea că înainte de 1989 nu se gândea să devină jurnalist. Dăduse examen la Facultatea de Filologie, pentru secția latină și greacă, și îl atrăgea și Facultatea de Istorie.

Spunea că nu îl încânta ideea de a fi „jurnalist de propagandă”. După Revoluție, însă, când presa românească „a explodat”, s-a hotărât să devină jurnalist.

Originile familiei Niculescu

Niculescu povestea că familia sa avea o veche tradiție comercială. Firma fondată de stră-străbunicul său, Luca P. Niculescu, ajunsese, potrivit relatării sale, printre cele mai importante din țară, cu 40-50 de sucursale.

Familia comercializa țesături și stofe și avea și alte afaceri, inclusiv o fabrică de conserve și ferme. Străbunicul său, Jean, studiase comerțul în Marea Britanie, iar bunicul la Lausanne și Leipzig.

Tot el povestea că familia era apropiată de liberali, iar străbunicul său fusese senator și, pentru scurt timp, ministru al Comerțului într-un guvern Averescu.

„Toată familia era liberală, membri în partid. Străbunicul a fost senator toată viaţa lui şi chiar, pentru o perioadă scurtă, ministru al Comerţului, într-unul dintre guvernele Averescu din timpul Primului Război Mondial. Însă nu făceau prea multă politică. Ei erau oameni de afaceri care finanţau partidul şi erau apropiaţi de familia Brătianu. Îmi amintesc că am văzut într-un ziar de epocă un anunţ „Serată la Jean P. Niculescu“ şi erau „Brătienii“ şi alte familii bogate din acele vremuri invitate. Alexandru Paleologu mi-a spus chiar că mesele organizate de străbunicul meu, pe care a apucat să-l cunoască, erau cele mai bune din Bucureşti.”

Niculescu spunea că bunicul său a fost închis în perioada comunistă, dar că a primit o pedeapsă pe care familia a considerat-o mai ușoară datorită intervenției unui fost angajat al său care ajunsese în structurile Securității.

Potrivit relatării lui Niculescu, bunicul a fost trimis la Canalul Dunăre-Marea Neagră și apoi la construirea unor sate în Bărăgan. A stat aproximativ opt ani la muncă forțată.

Ce făcea Luca Niculescu la Revoluție

Despre Revoluție, Luca Niculescu a povestit că pe 21 decembrie 1989, urma să meargă la mătușa sa, dar aceasta l-a sunat și i-a spus să nu mai vină pentru că în centrul Bucureștiului „se întâmplă lucruri”.

A doua zi, a plecat împreună cu prietenii din cartier spre Piața Universității. Tatăl său li s-a alăturat.

Niculescu povestea că a strigat „Jos Ceaușescu!” în fața magazinului Cocor și că a ajuns în Piața Universității în jurul orei 11:30.

Ulterior, a mers împreună cu tatăl și unul dintre frații săi să apere radioul, până când o rafală auzită în apropiere i-a făcut să se retragă într-un loc mai sigur.

„Eram împreună cu tata şi cu unul dintre fraţii mei. Am fost viteji pentru o vreme până când am auzit o rafală destul de  aproape de noi şi tata a zis să mergem totuşi într-un loc mai sigur.”